Haewon Hong

Review : Fiica nimănui, Haewon

Fiica nimănui, Haewon (Nugu-ui ttal-do anin Haewon)

Coreea de Sud 2013

regie și scenariu: Hong Sang-soo

imagine: Hyung-ku Kim , Hong-yeol Park

montaj: Sung-Won Hahm, Yeon-Ji Son

sunet: ah-young Ko

distribuţie: Jeong Eun-chae, Seon-gyun Lee, Joon-sang Yoo, Ji-won Ye

Haewon

 

de Andreea Mihalcea

„12 martie 2012. M-am întâlnit cu mama, după 5 ani în care n-am văzut-o, ieri dimineață la 11. Am ajuns prea devreme și am adormit în restaurant.” „Fiica nimănui, Haewon” este o dramă tăcută, destul de diferită de ultimele filme ale lui Hong Sang-soo, unde exuberanța de tip haz-de- necaz configura un întreg registru de farsă, ironie, naivitate și cinism. Preocupat în toate filmele sale de love trifles, coreeanul pare, așa cum sugera și Andrei Rus în cronica sa la „Hahaha” (2010)1, de o sensibilitate rohmeriană, de un nesfârșit interes pentru complicații amoroase și o infinită răbdare în diseminarea lor. Însă dacă la Rohmer personajele feminine sunt cele care de regulă despică poveștile de dragoste în multe ițe prin conversații lungi și ating niște corzi evidente de patetism (cum se întâmplă de pildă, în „Le Rayon Vert”, 1986), la Hong Sang-soo paleta pateticului e asociată aproape exclusiv personajelor masculine. Cu toate acestea, în „Fiica nimănui, Haewon”, sud-coreeanul pare mai apropiat de o sensibilitate à la Jane Austen decât de cea rohmeriană (fără ca între scriitoare și Rohmer să fie o incompatibilitate, de altfel). Iar dacă „Hahaha” poate fi cu ușurință comparat cu un „Pauline à la plage” (r. Eric Rohmer, 1983) să zicem, „Fiica nimănui, Haewon” se apropie mai mult de tipul de raportare la lume din romanul „Rațiune și simțire”.

Cred că e prima dată când Hong alege o femeie ca protagonistă fără ca aceasta să fie de fapt un bărbat într-un travesti metaforic, cum se întâmpla în recentul „Da-reun na-ra-e-seo” („Într-o altă țară”, 2012), unde Isabelle Huppert interpretează încă o variațiune a bărbatului capricios și imatur, recognoscibil în orice film de-al lui Hong. Și tind să cred că personajul lui Haewon, un fel de Elinor Dashwood sud-coreeană, este cel la care se racordează și întreg registrul de dramă al filmului, gen destul de nespecific lui Hong într-o formulă atât de extinsă. E cumva prima dată când avem realmente acces la ceea ce se întâmplă în interioritatea femeilor care populează universul său diegetic. And it’s quite a sight to see. Și aici, ca și în „Bam gua nat” („Noapte și zi”, 2008), cadrul narativ este cel al formatului de tip jurnal, în care toate secvențele sunt note diaristice, alternate cu momente de vis și reverie. Contrar bunului-simț scenaristic, se pare că marii regizori nu au o problemă în a folosi trucul facil al argumentării întâmplărilor neverosimile cu formula grosieră era-de-fapt-un-vis, cum a făcut-o și o face în continuare hipergrosier Brian De Palma (de pildă, în recentul „Passion”, 2012); și nu numai că Hong nu are o problemă cu asta, ci device-ul chiar aduce un mare plus plot-ului. Haewon (Jeong Eun-Chae) este o tânără înaltă, suplă, cu gesturi lejere și grațioase, studentă la actorie, pe seama căreia cei din jur țes fel de fel de intrigi, cum că ar fi ușuratică sau arogant-aristocratică, la fel cum se întâmpla cu Yoo-jung Lee din „Noapte și zi”, studentă la pictură, „plagiatoare și zgârcită”. Într-un fel, e dificil pentru spectator să se pronunțe într-un caz închipuit de judecată, pentru că „acuzațiile” acestea nu sunt – aici, cel puțin – vreodată clarificate și în definitiv nu par să conteze. Însă, din perspectiva la care avem acces – în mare parte a lui Haewon -, ele par mai degrabă intrigi decât insightful remarks. Adormind la restaurantul unde urmează să-și revadă mama după cinci ani, Haewon visează o întâlnire cu Jane Birkin (într-un cameo absolut gratuit și candid), care îi spune cât de mult seamănă cu fiica sa, Charlotte Gainsbourg, și o invită la ea acasă, dacă se întâmplă să ajungă vreodată prin Paris. Întâlnindu-se cu adevărata sa mamă, află că aceasta o să plece definitiv în Canada, la celălalt fiu al său, unde intenționează to live it up și să danseze desculță în stradă. Cele două mari relații relevante pentru Haewon sunt, o dată, cea cu mama sa și în al doilea rând, cea cu regizorul și profesorul său, Seong-jun (Seon-gyun Lee), un bărbat mai în vârstă decât ea, căsătorit și proaspăt devenit tată. În ambele relații, ea pare să fie cea matură, maternă și înțelegătoare, puternică, și care acceptă înfruntările cu greutățile ca o formă de autocunoaștere.

Foarte adesea, Hong apelează la filmarea discuțiilor a două personaje, luându-le din profil sau semi-profil, la un plan mediu sau întreg. David Bordwell2 observa că aceste două tipuri de încadratură determină ca atenția spectatorului să se direcționeze pe actori, fără ca aceștia să fie înghițiți de decor sau de exterior și că, în ceea ce privește mizanscena lui Hong, aceste planuri medii și întregi, lungi ca durată, pe de-o parte favorizează întreaga expresie corporală a actorilor și relația lor non- verbală, și că pe de altă parte, duce la conturarea unor asemănări sau, de cele mai multe ori, a unor diferențe între cele două personaje, așa cum sugeram mai devreme. Dacă grație mizanscenei ajungem să remarcăm la Haewon eleganța posturii sau a felului în care își trece mâna prin păr, conversațiile propriu-zise din prezentul narativ ne ajută să compunem un trecut diegetic comun personajelor. În felul ăsta, înțelegem că relația sa cu Seong-jun e una on and off, pe care acesta din urmă încearcă din răsputeri să o ascundă, lăsând de multe ori impresia unei paranoi și lașități ridicole și absurde.

În aceeași zi în care are loc întâlnirea cu mama, Haewon îl sună pe Seong-jun, simțindu-se singură, deși mai înainte încercase vizibil să- și ascundă tristețea de față cu mama sa, compensând prin exuberanță și încurajare. Cei doi se plimbă prin aceleași locuri prin care Haewon trecuse mai înainte cu mama, printr-un parc pustiu, pe lângă Famous Motel – locul unde cei doi petrecuseră prima noapte împreună – și o cafenea cu cărți de vânzare. Atenția pentru continuum-ul temporal de care aminteam mai devreme – în care clipele nu sunt unice și irepetabile, în sensul bazinian al esteticii realiste, ci aproape întotdeauna circulare sau repetitive – e reprodusă și în ceea ce privește spațiul; observație valabilă pentru filmele lui Hong în general. O explicație posibilă în legătură cu insistența asupra acelorași spații ar putea suna în felul următor: revenirea la un spațiu în care spectatorul a mai observat deja cel puțin unul dintre personaje, singur, sau relaționând cu altele, fundamentează o porțiune de memorie comună între personaj și spectator, acesta din urmă asociind prezentul cu trecutul diegetic și căpătând astfel discernământul de a distinge asemănări sau diferențe, respectiv de a intui, dintr-un unghi apropiat de cel al personajului, starea sa interioară. Și Hou Hsiao-hsien se raportează similar la spațiu, însă dacă acesta o face cumva mult mai subtil, integrând mai firesc narativ sau poate mai liric spațiile recurente, la Hong lansarea acestor punți către spectator și amplificarea prin exterior a interiorității se apropie mai degrabă de o zonă maniacală și de o credință în coincidențe cauzate de hazard. Aici, de pildă, există un cadru reluat – în care se face unul dintre zoom-in-urile trademark Hong aparent aleatorii – cu un chiștoc de țigară aruncat de un librar și stins de fiecare dată de Haewon – care funcționează ca un portal de trecere de la un act la altul, mijlocind totodată aceste reveniri, reale sau onirice, în aceleași spații. Întorcându-ne la plot-ul propriu-zis, în cele 3 sau 4 note diaristice, Haewon își amintește de două întâlniri cu profesorul și de încă una (spoiler alert!) – onirică – cu o versiune mai în vârstă și mai demnă a acestuia, sub forma unui profesor de film sud – coreean care predă în State – cu aparente capacități de mind control și care, printre altele e căutat la telefon de Scorsese – și care o cere în căsătorie. Din plimbările (reale ale) celor doi prin oraș, întâlnirea întâmplătoare cu niște colegi de-ai lui Haewon și implicit studenți de-ai lui Seong-jun, și vizita la fortăreața Namhan, reies două atitudini foarte diferite față de relația dintre ei. Haewon știe rațional că ceea ce se întâmplă între ei e o cauză pierdută, pentru că el nu e dispus să facă o alegere între viața lui așa cum e – de bărbat căsătorit – și începerea unei relații fără ascunzișuri cu ea, în timp ce regizorul le-ar vrea pe amândouă deodată, complementare, însă în continuare într-o formă ascunsă. De două ori, în același loc, undeva deasupra orașului Seul, Haewon îl încurajează să rămână alături de soție și de copil, deși se entuziasmează când acesta îi spune, mințind, că i-a mărturisit soției totul la beție și că și-a redactat o scrisoare de demisie de la școală. Mi-am permis asemănarea cu Elinor Dashwood tocmai din pricina felului în care rațiunea primează pentru Haewon în fața emoțiilor dar și datorită unei curiozități evidente de-a lungul filmului de-a fetei vis-à-vis de cum funcționează mecanismele percepției sociale și legătura lor cu formarea individuală.

Între starea de reconfigurare a unor așteptări mai vechi de-ale lui Haewon față de regizor și risipirea acestei posibilități, cei doi trăiesc un moment de echilibru, mizanscenat după niște principii de armonie clasică, aproape bucolică, în care, la asfințitul soarelui, el îi pune la telefon melodia lui preferată și, ca un fel de mulțumire, ea îl sărută. Cadrul în sine e un moment aproape unic de liniște, prin comparație cu accesele de posesivitate, gelozie, sau stânjeneală ale regizorului sau prin comparație cu iscodirile colegilor lui Haewon. Seong-jun e leit celorlalte personaje masculine din galeria lui Hong: inconstante, depresive, plângăcioase, mincinoase și idiosincrasice, numai că până acum ei erau protagoniști cu care puteai empatiza în cele din urmă, fiind înzestrați cu acea doză de autoironie, care susținea caracterul amuzant din comedii. Însă aici, când Seong-jun îi spune fetei că e drăguță și că o iubește e destul de relevant că replica nu vine pe gol, ci e răspunsul imediat la observația lui Haewon că numai moartea rezolvă totul, referindu-se desigur la situația lor. Or, alăturarea acestor două atitudini – una îmbuibată de confortul derizoriului și al impermanenței, celalaltă idealistă – este ceea ce naște în definitiv conflictul dramei. Masculinitatea, în sensul de demnitate și curaj, la care aspiră toate personajele masculine ale lui Hong – calitatea pe care ei singuri par să și-o saboteze – cred că are mai mari șanse să fie vizibilă la femeile portretizate de sud-coreean, cum este ghida turistică din „Hahaha” (care îi propune un piggyback ride iubitului după ce află că i-a fost infidel), dar mai ales aici, în cazul lui Haewon, care aproape mereu revine la adresarea bărbatului de care e îndrăgostită cu acel oficial și destul de desuet «Domnule». De altfel, într-unul din atât de recurentele momente ale lui Hong de tip define me, define me versiunea onirică a profesorului îi spune lui Haewon că, deși din exterior pare rece și egocentrică, în sinea ei, este de fapt foarte curajoasă. Grosso modo, cam despre asta e vorba, de altfel, în întreg filmul. Și poate și despre singurătate.

1.http://agenda.liternet.ro/articol/13083/Andrei-Rus/Sunetul-unui-ranjet-blazat- Hahaha.html

2.http://www.davidbordwell.net/ blog/category/directors-hong-sangsoo/

 (articol publicat în Film Menu #20 / noiembrie 2013)

One thought on “Review : Fiica nimănui, Haewon

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s