Rencontres

Review : Les rencontres d’après minuit

Les rencontres d’après minuit (Întâlnirile după miezul nopţii)

Franţa 2013

regie: Yann Gonzalez

scenariu: Yann Gonzalez, Rebecca Zlotowski

imagine: Simon Beaufils

montaj: Raphaël Lefèvre

distribuție: Kate Moran, Niels Schneider, Nicolas Maury

Les rencontres d'apres minuit

de Andra Petrescu

„Les rencontres d’aprés minuit”, filmul de debut al lui Yann Gonzalez, îşi găseşte locul în queer cinema, şi pare influnţat de cineaşti precum Pedro Almodóvar sau François Ozon, Jean Cocteau și „Orpheu” (1950) şi de avangarda americană din anii ’60–’70 (mi-a amintit de Kenneth Anger şi Jack Smith). Imaginaţi-vă un film despre o orgie cu personajele din „Mujeres al borde de un ataque de nervios” („Femei în pragul unei căderi nervoase”, regie Pedro Almodóvar, 1988) şi cu cele din „Sitcom” (regie François Ozon, 1998) şi cu o Euridice care l-a adus înapoi pe Orfeu de pe cealaltă lume, cu promisiunea că relaţia lor va fi întotdeauna întreţinută prin dorinţă sexuală. Iar toate astea se petrec pe muzica electro a celor de la M83. Există o oarecare ingeniozitate, şi destul de mult umor, în felul în care Gonzalez îşi construieşte premisele, deşi îi lipseşte impertinenţa vreunuia dintre regizorii menţionaţi. Pentru că filmul nu a fost distribuit în România voi încerca să-l rezum fără spoilere prea ameninţătoare. Ali, Matthias şi Udo (menajera travestit a cuplului şi salvatoarea lor), care formează un ménage à trois, se hotărăsc să găzduiască o orgie – de unde şi întâlnirile de la miezul nopţii. Filmul începe în ajunul evenimentului, cu strigătul plin de disperare al cuiva abia trezit dintr-un coşmar premonitoriu: e vocea frumoasei Ali, care s-a rătăcit de iubitul ei, Matthias. Câteva momente mai târziu, prin bunăvoinţa unui motociclist misterios, Ali şi Udo sunt reunite cu Matthias, pe care-l găsesc leşinat la trunchiul unui copac viguros, şi îl readuc la viaţă cu sărutări şi masându-i penisul, stimularea erecţiei fiind absolut necesară pentru resuscitarea lui. Lumea celor trei e alimentată cu pasiune, iar pasiunea e, bineînţeles, viscerală.

Apropo de decor şi momente de reverie, Gonzalez construieşte secvenţele fantasy, motivate narativ de alunecarea unui personaj în aşa-zisul său trecut, cu scenografie artificioasă şi exagerată, astfel încât o definire spaţio-temporală să fie imposibilă, la fel cum în pornografie fetişizarea exclude orice element care ar ancora prea puternic în realitate actul sexual (personajele, locul, timpul şi acţiunea sunt doar schiţate). Povestirea pornografică este un gen parodic, planurile detaliu pe organele genitale, exagerările comportamentului sexual sau premisele narative neverosimile sunt tocmai tehnicile prin care pornografia respinge realismul. Cumva, „Les rencontres d’après minuit” e o poantă sentimentală cu un scenariu de film porno, în care fanteziile erotice sunt înlocuite de fantezii narcisiste personale şi automistificări, erotismul fiind doar un pretext, atât pentru amintire, cât şi pentru glorificare. Personajele sunt ele însele exagerări ale unor stereotipii, iar istorioarele lor – atât ca naraţiune, cât şi ca mizanscenă – sunt înflorituri artificiale. Naraţiunea este, de fapt, o povestire în ramă, noaptea întâlnirilor cuprinzând anecdotele fiecăruia dintre invitaţi: povestea nemuririi celor trei, Ali, Matthias şi Udo, pentru care o reprimare a libidoului ar însemna moartea, povestea tragică a armăsarului, bărbatul pe care faima organului său l-a transformat într-un fugar (personaj interpretat de fostul fotbalist Eric Cantona cu o mină tot timpul uimită ce contribuie la umorul filmului), starleta incestuoasă, curva cu apetit sexual nestăvilit şi adolescentul drăgălaş (o variantă foartă tânără a lui Alain Delon, actorul fiind fiul acestuia).

La nivel narativ, sensibilitatea melodramatică à la Almodóvar, cu toată voia bună şi seninătea, se întâlneşte cu joaca sarcastică à la Ozon, despre sexualitate şi convenţii sociale. Actorul Nicolas Maury îşi construieşte personajul travestitului/vrăjitoarei Udo preluând manierismele personajelor almodóvariene, în timp ce situaţiile absurde şi supranaturalul invocate de Udo provoacă tipul de ironie întâlnit la Ozon. (Excentricităţile tuturor personajelor par potrivite după sensibilitatea regizorului spaniol.) Almodóvar îşi construieşte universul mizând pe farmecul stereotipiilor, prejudecăţilor şi a credinţelor populare, ba chiar conferindu-le verosimilitate fără a le face să devină şi realiste. De fapt, construieşte un fel de lume fantastică după regulile credinţelor populare. Scurtmetrajul mut „Shrinking Lover” („Amantul micşorat”), folosit ca metaforă pentru violul din „Hable con Ella” („Vorbeşte cu ea”, regie Pedro Almodóvar, 2002), ascunde la fel de bine barbaria comisă de Benigno când a profitat de femeia comatoasă, precum ascund secvenţele-amintiri din „Les rencontres d’après minuit” locul actelor sexuale. Gonzalez foloseşte şi el tehnici suprarealiste în mizanscenarea istorioarelor respective. Totuşi, diferenţa intenţiilor celor doi este imensă – în timp ce Almodóvar înlocuieşte un act abominabil cu un moment artistic fermecător, consolidând astfel coerenţa lumii lui de basm (orice rău e recuperat într-un fel sau altul), Gonzalez adaugă doar o cioacă în plus. S-ar putea susţine că elementele grosiere ale acestor secvenţe sunt folosite expres pentru a echilibra/contrasta romantismul iubirii metafizice. François Ozon ar ironiza şi el fantezia iubirii transcendentale, nu arătând făţiş artificiul conceptului, ci subminându-i regulile tocmai prin expresia sexualităţii. „Les amants criminels” („Amanţii criminali”, regie François Ozon, 1999), varianta cineastului la „Hansel şi Gretel”, începe de la o premisă de film noir cu un cuplu de adolescenţi şi o crimă din răzbunare, în care cei doi fugari sunt capturaţi de un pădurar bizar şi înfricoşător, iar odată întemniţaţi, şirul de evenimente evoluează spre o fantezie homoerotică, în care actul sexual este la fel de chestionabil precum cel din „Hable con ella”. Atmosfera feerică – culorile calde, misterul cabanei şi al stăpânului ei, lipsa preciziei spaţio-temporale din „Les amants criminels” constituie cadrul unui abuz sexual, la fel ca în filmul lui Almodóvar, dar în perspectiva lui Ozon valorile basmului sunt preluate din cultura înfricoşătoare a fraţilor Grimm, iar răul nu este răscumpărat prin magie (în urma violului, Alicia dă naştere unui copil care-o trezeşte din comă), ci conotat ca fiind un posibil bine (relaţia puştiului cu căpcăunul se poate să fi fost consensuală, iar fantezia să reprezinte descoperirea sexualităţii). La Ozon, convenţiile – narative sau sociale – sunt subminate pentru a devoala prejudecăţile şi ipocrizia din spatele lor (în „Les amants criminels”, jonglează cu prejudecăţi din categoria iubirea heterosexuală vs. iubirea homosexuală). Aşadar, atât la Ozon, cât şi la Almodóvar, fantezia şi realitatea provoacă o reacţie din punct de vedere narativ, reinterpretează o convenţie sau îi comentează/dublează semnificaţia populară. Ironia lui Gonzalez nu comentează o stare de fapt şi nici nu aduce o perspectivă diferită asupra situaţiei – rămâne doar o poantă bună. În „Les rencontres d’après minuit”, Gonzalez preia stereotipii răspândite de filmele porno (sau cel puţin clişee despre sexualitate – penisul XXL, incestul, femeia cu apetit sexual nestăvilit, adolescentul dornic să îndeplinească fanteziile sexuale ale tuturor şi starleta fragilă) pe care încearcă să le însufleţească în acelaşi fel în care o face Almodóvar, dar nu le duce mai departe de câteva miştouri. E relativ facil să identifici o serie de tropi şi să faci mişto de ei, iar ingeniozitatea bancurilor îşi atinge limitele destul de rapid.

„Les rencontres d’après minuit” este o comedie sexuală în care reprezentarea sexuală lipseşte complet, ca şi cum Gonzalez s-ar fi ruşinat să filmeze nuditate – deşi, ca să nu fiu nedreaptă, sunt câteva scene de mângâieri lipsite de erotism. Filmul are multe momente în care ironizează iubirea şi sexul deopotrivă. Eric Cantona privind confuz la tot ce se petrece în jurul lui, ca şi cum tocmai ar fi aterizat din greşeală în mijlocul circului, contribuie mult la farmecul şi la tipul de umor absurd pe care-l cultivă regizorul. La fel cum suferinţa de pe chipurile personajelor devine un gag, atunci când e contrastată cu decorurile cartonate ce le populează amintirile. Pe de altă parte, pare să păstreze şi o nostalgie pentru sentimente curate, ca un element rezidual al poveştilor romantice din care îşi culege câteva dintre personaje. Totuşi, nu reuşesc să mă conving că filmul duce undeva, că ar avea vreun mesaj sau vreun efect concret – intelectual sau senzorial – şi nici joaca lui Gonzalez nu este atât de spectaculoasă încât să susţină gratuitatea.

(articol publicat în Film Menu #23 / iunie 2014)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s