05mar

Cineclub Film Menu: Wanda

„Wanda”

SUA, 1970

regie și scenariu Barbara Loden

imagine și montaj Nicholas T. Proferes

cu: Barbara Loden, Michael Higgins, Dorothy Shupenes

wanda

Filmul „Wanda” (SUA 1970, realizat de Barbara Loden) rulează joi 5 martie 2015, de la ora 19:00, în sala de cinema a UNATC, în cadrul Cineclubului Film Menu. Filmul e subtitrat în limba engleză. Discuţia ulterioară proiecţiei va fi moderată Iulia Alexandra Voicu și Raluca Durbacă.

de Iulia Alexandra Voicu

În 1970, Barbara Loden, actriță până atunci, face prima sa încercare regizorală, rămasă și singura până la sfârșitul vieții ei. Este un punct de cotitură, atât pentru ea, cât și pentru istoria cinematografului feminin american. Pentru că, în afară de Ida Lupino, nimeni nu se mai angajase în rolul de femeie-regizor pentru un lungmetraj important în America[1]. Iar o categorie importantă feminină din SUA acelor ani rămâne aproape ignorată până la acest film: „floaters – acele femei care nu au o direcție în viața lor, care nu au abilitatea de a-și construi drumul de la momentul în care se află la momentul în care vor să ajungă, nu au voință, nu au ambiție”[2] .

Membră a The Actors Studio, Barbara Loden este cea care a interpretat-o pe Ginny, sora personajului lui Warren Beatty în “Splendoare în iarbă”. Legătura cu regizorul Elia Kazan nu este întâmplătoare, căci Barbara Loden îi va fi devenit a doua soție. A copilărit în Sud, ca apoi să se mute la doar 16 ani la New York, unde a devenit dansatoare într-un club de noapte și model pin-up. O declarație a Barbarei Loden face ca acest film-cult, în care ea joacă și rolul principal, să aibă o încărcătură și mai mare: pare reflexia propriei ei ambiții de a-și depăși limitele ce o încorsetează, de a sparge ideile preconcepute despre propria persoană (atât ale ei, cât și ale celor din jur). În 1971, declară: „obișnuiam să fiu și eu așa, nu aveam identitatea mea, doar eram ceea ce oamenii din jur voiam să devin.”[3] Pentru Loden, a fost depășirea ideii că este doar o fată frumușică, o față expresivă, fără prea multe de zis lumii. Acest film road-trip, o încercare foarte personală, este unul anti-glamour și, cu toate că e povestea unei femei care ajută un infractor, e totuși departe de imaginea intrată în istoria pop a lui Bonnie și Clyde. Nu este în niciun caz o poveste la care femeile obișnuite cu povești și personaje ale Hollywood-ului să aspire și să se simtă comod urmărind-o, ci una care le zguduie, datorită tonului franc, chiar brutal, prin care abordează imperfecțiunile vieții feminine debranșate de la standarde, alienarea și căutările. Filmul a fost destul de ignorat în SUA la momentul apariției, dar critica de film din Europa și festivalurile de film dedicate cineastelor sau problematicii feminine îi acordă atenție.

Lumea minieră este populată de soții cu copiii plângând în brațe, o lume în care Wanda nu se regăsește și pe care atât de senin o abandonează, pentru a se lăsa pradă vieții. Această femeie nu are nimic de pierdut, așa că nu poate fi decât ușurată să divorțeze și să-și lase copiii în grija bărbatului. O simplă intrare într-un bar îi schimbă viața și, așa cum Elise Nakhninian observă[4], îi aduce o relație bolnav de instabilă cu un bărbat certat cu legea, care paradoxal, devine singurul lucru stabil din viața ei. E singura posibilitate pe care această femeie o găsește pentru a se simți utilă, e modul ei de a-și găsi importanța, sensul și identitatea. Comparații ale personajului Wandei cu cel al Jeannei Dielman[5], spre exemplu, atrag atenția asupra raportării acestor personaje feminine la gospodărie și la tot ce înseamnă rolul în îngrijirea casei pe care societatea îl atribuie femeii: pe când Jeanne Dielman era obsedată de păstrarea ordinii și curățeniei în casă, Wanda este cea care eșuează și refuză însușirea acestui rol.

Deși este o filmare de gherilă ancorată puternic în stilistica cinéma vérité-ului, operatorul Nicholas T. Proferes (care a lucrat și cu Kazan) construiește adesea cadre pictural, cum ar fi cel în care Wanda merge, iar camera o urmărește de la depărtare: în marea de cărbune, ea este singura pată de culoare, total opusă – albă. Sunetul pare să fie doar cel înregistrat de cameră, căci uneori dialogurile sunt greu de auzit și înțeles. Oricum, Loden a avut noroc până la urmă, căci timp de șase ani de zile a strâns bani pentru film. L-a filmat pe 16 mm, din motive financiare, iar improvizația e un procedeu la care a apelat frecvent, de la momente pe care le-a întâlnit în timpul filmării și care au inspirat-o în construcția narativă, până la improvizația actoricească. Andrew Sarris notează, făcând referire la atitudinea regizorală: “Barbara Loden este, din punct de vedere stilistic, mai mult dură decât suavă, mai degrabă analitică decât rapsodică, aspră și ciudată, iară nu fină și grațioasă.“[6]

Wanda, această femeie care nu e arătată niciodată într-o casă a ei, se definește în mod bolnăvicios agățându-se de un bărbat necunoscut, un tâlhar alături de care se simte utilă. Povestea neromantizată și bine înfiptă în realitatea acelui univers american, devine memorabilă, iar Barbara Loden devine “a one hit wonder”, devine vocea nu numai unei generații de femei, ci chiar a mai multora. Filmul a câștigat Premiul Criticii la Festivalul de la Veneția în anul apariției și a reînceput să fie proiectat în anii 2000.

 

[1] http://www.thelmagazine.com/TheMeasure/archives/2010/10/27/wanda-a-landmark-for-woman-filmmakers-and- the-new-american-cinema-at-moma-tonight

[2] http://www.facebook.com/photo.php?v=104944553815&set=vb.10251497506&type=3&theater

[3] Los Angeles Times, 1971, citat în http://www.thelmagazine.com/TheMeasure/archives/2010/10/27/wanda-a-landmark-for-woman-filmmakers-and- the-new-american-cinema-at-moma-tonight

[4] http://www.thelmagazine.com/TheMeasure/archives/2010/10/27/wanda-a-landmark-for-woman-filmmakers-and- the-new-american-cinema-at-moma-tonight

[5] http://sensesofcinema.com/2002/feature-articles/wanda/

[6] The Village Voice Film Guide – 50 Years of Movies From Classics to Cult Hits, editat de Dennis Lim, editura John Wiley&Sons Inc, 2007, pag. 294

 

Alte filme prezentate în cadrul Cineclubului Film Menu:

L’homme blessé (Franța 1983, regie Patrice Chéreau)

Cronica de un niño solo (Argentina 1965, regie Leonardo Favio)

The Wild One (SUA 1953, regie László Benedek)

Touch of Evil (SUA 1958, regie Orson Welles)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s