tumblr_n8r6q6yHGi1th3xbdo1_500

Cineclub Film Menu: Sindromul astenic

„Sindromul astenic”

URSS, 1990

regie Kira Muratova

scenariu Alexandr Cernik, Kira Muratova, Sergei Popov

imagine Vladimir Pankov

montaj Valentina Olejnik

cu Olga Antonova, Sergei Popov

the-asthenic-syndrome

Filmul „Sindromul astenic” (URSS 1990, realizat de Kira Murativa) rulează joi 12 martie 2015, de la ora 19:00, în sala de cinema a UNATC, în cadrul Cineclubului Film Menu. Filmul e subtitrat în limba engleză. Discuţia ulterioară proiecţiei va fi moderată Gabriela Filippi și Georgiana Madin.

de Gabriela Filippi

„Astenicheskiy sindrom” („Sindromul Astenic”) este cel mai cunoscut film al regizoarei ucrainience Kira Muratova și câștigator al „Ursului de argint” și al Premiul special al juriului la Festivalul de la Berlin în 1990.

Filmul prezintă, pentru început, reacția Natașei – medic între două vârste – la moartea prematură a soțulului ei. Ea îi bruschează și îi respinge pe toți ceilalți, cunoscuți sau simpli trecători. Pe jumătate absentă, privește cu detașare și dispreț agitația oamenilor din jurul ei, prinși în agitația sarcinilor cotidiene. Însă, după aproximativ patruzeci de minute, în care filmul s-a concentrat pe redarea cât mai expresivă a suferinței personajului, firul narativ este rupt și se trece la un așa-zis plan al realității: ni se dezvăluie faptul că imaginile pe care le-am văzut fac parte dintr-un film arătat într-o sală de cinema. La finalul proiecției, spectatorii ies degrabă din cinema, declarându-se enervați și obosiți de un film atât de sumbru.

Și cromatic, și ca strategie narativă, filmul schimbă macazul. De data aceasta, Nicolai, personajul ales de Muratova pentru continuarea narațiunii, pe care îl întâlnim pentru prima oară în sala de cinema, spectator al filmului derulat până în acest punct, nu va mai fi în centrul tuturor acțiunilor. Regizoarea se debaraseză de el în anumite episoade, deoarece „realitatea” din film, spre deosebire de ceea ce ne este prezentat ca ficțiune (filmul din film), nu mai are o direcție clară și coerență. Sunt introduse în această a doua parte personaje episodice și întâmplări care, prin caracterul lor izolat față de restul narațiunii, seamănă cu parabole, ale căror înțelesuri sunt imposibil de trasat până la capăt.

Cele două părți ale filmului comunică tematic: amândouă personajele sunt nefuncționale social. Nicolai, un profesor de liceu cu veleități de scriitor, suferă de o boală care îl face să adoarmă indiferent de locul în care se află sau de momentul zilei. Chit că este vorba de narcolepsie – invocată la un moment dat de un alt personaj – sau de o formă improbabilă de astenie, în filmul Kirei Muratova aceast simptom capătă o dimensiune metaforică: personajul se cufundă în somn, ca printr-o imensă sfârșeală în fața realității, în timp ce în jurul lui oamenii se grăbesc să coboare sau să intre din metroul aglomerat sau țin o ședință a cadrelor didactice în care se discută nimicuri.

Pare, până la un punct, că acest simbolism conține o critică politică adusă regimului de până atunci și o viziune pesimistă asupra capacității unei societăți „anchilozate” de a se mobiliza pentru reformare, comentariu similar celui introdus de anumiți regizori români, în special de Mircea Daneliuc, în filmele de după Revoluție. În filmul Kirei Muratova, regizat în 1989, contextul este tot cel al unei „deschideri” către sistemul de piață și valorile capitaliste. Aici, relicve ale anilor de avânt bolșevic – busturi ale lui Lenin, panouri stradale vopsite în roșu și conținând informații civice – se întâlnesc cu influențe noi, ale epocii perestroicii – elevii lui Nicolai învață engleza, mestecă gumă și nu mai poartă uniforme etc. Totuși, acestă structură metaforică pălește în amalgamul stilistic din „Sindromul Astenic”.

Dacă cele două părți ale filmului, dintre care prima, net mai scurtă, au ca temă incapacitatea individului de a se integra social, de a stabili o comunicare cu ceilalți, există o diferență esențială în felul în care acestea sunt formulate. În bucata ce o urmărea pe Natașa narațiunea clasică încerca să descrie starea de incomunicabilitate resimțită de personaj, s-o facă cât mai autentică, pe când discursul celei de-a doua părți devine el însuși labil, incapabil să transmită (după canoanele clasice). Filmul ajunge să semene cu un colaj vizual și stilistic: secvențe suprarealiste – cum e cazul aceleia în care o colegă mai în vârstă a lui Nicolai ajunge la ea acasă și începe să cânte la trompetă „Strangers in the Night”, o orchestră invizibilă venind să o acompanieze, iar în imagini apar succesiv bucăți de tapițerii cu modele și culori diverse – se amestecă cu secvențe ca de documentar – pacienții unui spital de boli psihice se confesează în fața aparatului de filmat, care le surprinde reacțiile folosindu-se de zoom-uri – sau cu secvențe fără logică în narațiune – precum o succesiune de nuduri ale unor bărbați stând în picioare, care nu mai apar în alte momente ale filmului. Doar că aici, toată această etalare diversă nu vine ca o celebrare a imaginației, ci ca frustrare a înțelegerii.

Alte filme prezentate în cadrul Cineclubului Film Menu:

L’homme blessé (Franța 1983, regie Patrice Chéreau)

Cronica de un niño solo (Argentina 1965, regie Leonardo Favio)

The Wild One (SUA 1953, regie László Benedek)

Touch of Evil (SUA 1958, regie Orson Welles)

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s