Interviu cu Florin Mihăilescu – rector al UNATC (1996-2000)

Interviu cu Florin Mihăilescu

rector al UNATC între 1996 și 2000

DSCF0652

de Andrei Rus

Din dorința de a înțelege modul de funcționare al universității în care activăm și de a cunoaște parcursul istoric al acesteia până a ajunge în stadiul actual, vom continua în perioada următoare să dialogăm cu mai mulți oameni care au avut de-a lungul timpului roluri importante în devenirea ei.

Domnul Florin Mihăilescu, unul dintre cei mai importanți directori de imagine ai cinematografiei românești – participând, printre altele, la realizarea unor capodopere precum „Secvențe” (regie Alexandru Tatos) sau „De ce trag clopotele, Mitică?” (regie Lucian Pintilie) -, a fost rector al UNATC în perioada 1996-2000.

În cadrul interviului amplu pe care domnia sa ni l-a acordat discutăm atât despre probleme particulare ale UNATC, cât și despre unele care privesc direct întreg învățământul universitar vocațional de performanță. Sperăm ca acest material, împreună cu celelalte interviuri pe care le vom publica, să constituie un punct consistent de plecare pentru o dezbatere asupra modului de funcționare al universităților din România. Iar în urma dezbaterilor pe care sperăm că le vor genera, ideal ar fi să rezulte o serie de soluții pentru îmbunătățirea acestui mediu formator.

Efectele Convenției de la Bologna asupra învățământului vocațional de performanță

Andrei Rus: Sunt ușor de observat din interior problemele universității, dar e greu să ne explicăm de unde provin ele și cum a fost consolidat acest sistem care permite și încurajează de multe ori anumite anomalii.

Florin Mihăilescu: Ar trebui să începem de la a ne aminti că s-au produs două mari șocuri în trecutul apropiat. Mai întâi a fost șocul post-1990, când cei care au preluat majoritatea universităților, după epurări și corectări de programe analitice, au aruncat apa din copaie cu tot cu copil. Multe lucruri care nu erau deloc rejectabile din învățământul superior de dinainte de 1989 au fost aruncate, fiind considerate comuniste. Or, mai ales în structura instituțională a universității sunt componente de care ar fi nevoie să fie și azi bine puse la punct. Voi da un exemplu foarte clar: fișele de post, care cuprind ce trebuie să faci tu, angajat al unei universități de stat, fie că ești profesor sau fochist la centrala termică, în timpul orelor de serviciu. În 1996, când mi-am început mandatul de rector al UNATC, eu le-am reconfigurat, dându-mi seama că din această poziție nu aveam, de fapt, niciun fel de pârghie de a determina drumul corăbiei. Și primul lucru pe care îl faci când ajungi în poziția asta este să îl întrebi pe angajatul universității dacă și-a făcut treaba. Iar el îți răspunde: „Care treabă?”. Și tu îi spui: „Uite, ai în descrierea de funcție următoarele: să ții curs, să ții seminar sau să ai grijă să avem petrol etc.”. După mandatul meu, aceste fișe au dispărut din nou din universitate, deși ele există azi în orice instituție: când semnezi un contract de angajament, ți se dă și un „job description”. Am angajat, așadar, un om care a reconfecționat fișele de post pentru toate pozițiile la care aveam competențe, cu rezultatul că am fost acuzat imediat că aș fi cripto-comunist și dictator. Le-am cerut, de asemenea, profesorilor să semneze condica – prezența lor la ore – și o parte dintre domniile lor m-au anunțat că își dau demisia. Și atunci le-am răspuns senin și uitându-mă în ochii lor: „Demisia se depune la secretariat”. Dar evident că nimeni nu și-a depus-o niciodată. Am devenit, în consecință, o persoană odioasă, încercând să fac ca prestația către student să fie cât mai consistentă. De altfel, consider că prestația dinspre universitate spre student reprezintă esența într-o astfel de instituție.

Cel de-al doilea dintre lucrurile cu efect negativ de după 1990 a fost adoptarea Convenției de la Bologna în învățământul superior, pentru că s-a dovedit devastator în toate țările europene în privința învățământului vocațional de performanță. Și mi-a rămas în minte, în acest sens, replica rectorului Conservatorului de la Varșovia, care îmi povestea la o întâlnire cu rectorii că s-a dus la ministrul lui și l-a întrebat: „Domnule, cum o să scot eu un violonist în trei ani, când el curicula universitară o are în patru ani?”. Și ministrul i-a răspuns: „Pune-l să cânte mai repede!” În perioada în care eram eu sub mandat se discuta deja despre Convenția de la Bologna, aceasta având o importanță în primul rând pe plan internațional, formând centre de excelență în diverse părți ale lumii care ar fi trebuit să crească competitivitatea universităților. Ce nu s-a luat în calcul, însă, este că această competitivitate se disputa între universități și țări cu alocări spectaculoase din produsul intern brut pentru învățământ în raport cu România, care avea o relație precară cu finanțarea învățământului superior. Era o perioadă extrem de dură și rectoratul meu a fost marcat de deficiențe de finanțare dureroase și neplăcute, neconvingătoare pentru cadrele didactice. Or, Bologna a pus în balanță principiul finanțării pe cap de student în raport cu cel pe flux. A doua fațetă a fost aceea a diminuării importanței învățământului de licență și a creșterii importanței masterului în raport cu primul. Desigur, nicio universitate nu a fost obligată să implementeze principiile acestei Convenții. De altfel, mărturisesc că eu, în perioada mandatului de rector, am răcnit cât am putut în toate ședințele: „Nu, nu nu!, noi trebuie să rămânem cu un învățământ vocațional de performanță, menirea noastră este să scoatem cineaști și specialiști în teatru cât mai buni, în condiții de școală de elită, cu o proporționalitate justă în raport cu mediul de spectacole din România.” Se știe că o țară ca România nu are de ce să producă mai mult de 15-20 de filme pe an. Nu ai de ce să produci, la o populație de 20 de milioane de locuitori mai multe filme, și, în consecință, numărul de locuri pentru studenți în cadrul universității trebuie să fie suficient cât să alimentezi talentul, vocația și aspirația publicului spre cinema.

A.R.: Aș vrea să vorbim despre consecințele introducerii finanțării per-capita, odată cu adoptarea principiilor Convenției de la Bologna, în raport cu vechiul sistem de finanțare, pe flux.

F.M.: Finanțarea pe cap de student e ușor de înțeles și e onestă în raport cu învățământul de aulă, unde există o programă analitică, un plan de învățământ și programele analitice se pun în operă cu un anumit pachet de cadre didactice, de unde rezultă costurile. Un student de la Facultatea de Geografie sau de la cea de Litere presupune anumite costuri clare, exceptând regia clădirii sau alte astfel de cheltuieli care se regăsesc pe întreg pachetul de finanțare. Învățământul pe flux e forma de învățământ care diferențiază costurile directe cu prestația didactică de costurile adiacente inerente. De exemplu, în domeniul artelor frumoase, a muzicii, a sportului trebuie să existe săli și instrumente speciale, iar de multe ori raportul student/profesor e foarte costisitor – în general, un profesor de măiestrie la un instrument poate lucra doar cu doi sau trei studenți într-o ședință, așadar relația e  diferită de a unuia care predă într-o aulă de o sută douăzeci de studenți. Or, atunci când pentru disciplinele vocaționale vreau să finanțez, pun problema invers: de câți absolvenți am nevoie? Câți mi-aș propune să absolve în spațiul universității de la Iași, de la București sau de la Cluj? Tu, universitate, poți să îmi scoți zece actori pe an? Universitatea poate, în acest caz, să accepte mai puțini candidați, conform necesarului estimat, iar aceasta nu afectează pachetul profesoral, pentru că primește finanțare pe flux pentru zece sau doisprezece studenți, din care pot foarte bine să termine numai șapte, pentru că finanțarea nu e afectată. Această formă de finanțare încurajează, așadar, crearea de elite.

Finanțarea UNATC a fost pe flux până la finalul mandatului meu, dar pe următorul a devenit per-capita, fiind o decizie pe întreg sistemul de învățământ superior național, la care nu ne-am mai putut opune, pentru că trebuia să corespundem conceptului Bologna. Iar această decizie s-a dovedit total contraproductivă pentru că reacția imediată a universităților a fost să ceară o mărire a numărului de studenți, să ceară cifre de școlarizare absolut aberante. Mie, de exemplu, mi se pare exagerat ca școala noastră să scoată câte 60-70 de studenți la actorie pe an.

Pe cealaltă formă de finanțare, pe flux, primeai bani și întotdeauna rămânea o marjă de negociere la cheltuielile de învățământ. În finanțarea per-capita, însă, e inclus totul, nu se primește nimic în rest. Ea e diferențiată pe cele două facultăți – de Teatru și de Film -, fiecare tip de student având un coeficient, care se judecă în niște comisii ale Ministerului Învățământului. Și ele îl micșorează sau îl măresc în raport cu al studentului standard, care are alocare bugetară 1. Facultatea de Film este cea mai scumpă din țară, însă coeficientul i-a fost scăzut recent în mod arbitrar (de la 9, la 7 și ceva), afectând întregul finanțării. Dacă un ministru, pe forma de finanțare pe flux, îmi diminua banii pentru peliculă, nu îmi afecta decât cantitatea de peliculă cumpărată și trebuia să mă recalibrez cumva, să argumentez de ce e necesar să îmi dea înapoi acea sumă. În schimb, o astfel de decizie afectează azi întregul proces de învățământ din universitate. Din păcate, conceptul Bologna a afectat nu numai nivelul de licență, ci și gândirea în ansamblu a sistemului.

Dacă ar fi să tragem linie și să analizăm ce vom face în viitor, ar trebui să vedem unde suntem acum și care au fost consecințele adoptării principiilor Convenției de la Bologna – și după mine sunt câteva rezultate nefaste:

1. Calitatea învățământului la licență a scăzut din cauză că s-a trecut de la formula de patru la cea de trei ani. Într-o logică imediată a învățământului vocațional de performanță, dacă în formula de patru ani s-a dovedit că marii actori, marii cineaști, marii regizori de teatru aveau un ciclu de instrucție acoperitor dopat cu programe analitice cât de cât consistente, e clar că atunci când au doar trei ani la dispoziție, calitatea formativă este mai joasă. În opinia mea, masterul își are rostul numai dacă un aplicant vizează o carieră universitară, însă acesta s-a dovedit, în forma lui actuală de doi ani, că reprezintă aproape exclusiv o ocazie pentru studenți de a juca unul sau două spectacole sau de a realiza unul sau două filme în plus pe bani de la stat. Iar calitatea de dobândire de noi cunoștințe și de îngustare a specializării este foarte firavă, pentru că pe bună dreptate studenții vin la master ca la un SRL și se preocupă să-și facă proiectele. Ținta intelectuală și de viitoare inserție profesională exclude pentru majoritatea masteranzilor cariera didactică. Or, universitarismul trebuie să asigure – lucru de care noi suferim mult – și un personal didactic foarte bine pregătit, la fel cum ar fi indicat să asigure personal specializat pentru întreg domeniul de activitate artistică. De exemplu, un actor care a absolvit patru ani de facultate poate lucra oricând și ca secretar literar sau ca regizor tehnic într-un teatru, dacă vocația actoriei e neîmplinită pentru el. Asta înseamnă că în domeniul nostru vom avea persoane instruite care să ia decizii. Degeaba pun un ministru la cultură specializat în viticultură, ideal ar fi măcar să știe recita ca lumea „Cățeluș cu părul creț”. Anul al patrulea face masiv diferența în formare, și mai ales aspirațional – un tânăr, după trei ani, vrea să mai stea un an în facultate.

2. Admite și mă obligă să cer o cifră de școlarizare tot mai mare, crescând exponențial și numărul de cadre didactice, în același timp scăzând participarea directă a unor maeștri în formarea studenților. Fiind înmatriculați șaizeci de studenți la actorie și admițând că profesorii de măiestrie vin la cursuri, aceștia ajung să aibă mai puțin acces la primii și să lucreze mai mult cu asistenții lor, care au o experiență didactică mai mică.

3. Universitatea e obligată, pentru a beneficia de o finanțare cât mai consistentă, să admită persoane al căror coeficient de vocație nu i-ar recomanda unor astfel de profesii. Există, în consecință, oameni care își rod coatele în facultate și în final ajung să țină o cameră electronică de coadă la nu știu ce televiziune dintr-un sătuc, dar având recomandarea unei universități.

Masterul ar trebui să constituie, de fapt, preambulul doctoratului. Or, dacă acesta și-ar recăpăta profilul teoretic mai apăsat, cu o programă analitică de reală specializare din perspectivă didactică, am rezolva o problemă delicată a universității noastre, și anume pe aceea a calității prestației didactice. Noi rămânem acum, după modesta mea părere, cu o mare datorie față de studenți, din cauza nivelului prestației didactice, care e mult mai jos decât ar fi convenabil. De altfel, de lucrul acesta a suferit universitatea dintotdeauna, e o tară veche. Și universitățile de artă de multe ori suferă pentru că profesorii angajați își rezolvă progresia didactică pe cale administrativă, iar nu pe cale meritocratică. E motivul pentru care în multe universități de stat din afara României sunt invitați profesori din exterior, așa-numiții „visiting professors”, care vin pe pachete foarte clare și completează cu ceea ce lipsește grundului învățământului de bază, acesta din urmă putând fi preluat de cineva care poate nu a făcut niciun film niciodată, dar predă o dogmă seacă, obligatorie, standardizată, fără niciun pic de grație. Noi avem carențe chiar la predarea acestui grund – la Facultatea de Film, dintotdeauna, la cea de Teatru, după aplicarea conceptului Bologna.

Apoi, e foarte important pentru o universitate să verifice gradul de inserție profesională a absolvenților. Normal ar fi ca mai ales universitățile din domeniul vocațional de performanță să-și pună problema inserției absolvenților în lumea artistică. E o chestiune pe care am propus-o de multe ori în timpul mandatului meu de rector, dar Senatul a tracasat în repetate rânduri subiectul. Am mers până într-acolo, încât am cerut chiar să se formeze un departament de urmărire al parcursului profesional al absolvenților, să știu dacă prestația universității este eficientă, dacă piața lumii artistice e capabilă încă să aspire numărul nostru de absolvenți și dacă nu cumva facem un mare deserviciu unui mare număr de tineri pe care îi îmbătăm cu apă rece că vor intra într-un sistem ce îi va conduce să-și îndeplinească vocația, când de fapt nu e așa deloc. Or, când aceasta nu se împlinește, înseamnă că undeva e o greșeală în modul de funcționare al instituției.

Universitatea noastră este ghidată acum de cu totul alte principii: să avem cât mai mulți salariați, cât mai mulți studenți, să aglutinăm cât mai multe persoane și să fie cât mai măreață universitatea, aceasta fiind, de fapt, un fel de uriaș cu picioare de lut și cu menirea universitară neîmplinită, sau împlinită firav.

Relația dintre Facultățile de Film și de Teatru din cadrul UNATC

Andrei Rus: Aș vrea să discutăm despre felul în care au funcționat și funcționează relațiile dintre facultățile de Teatru și de Film din cadrul UNATC.

Florin Mihăilescu: Tradițional – și o spun cu părere de rău -, cele două facultăți au avut întotdeauna propria viață, propriul vârtej, iar intersecția celor două medii, atunci când s-a produs, a fost absolut întâmplătoare și spontană.

Istoric, Facultatea de Film a fost inventată și alipită Conservatorului de Teatru în anii 1950 și atunci s-a creat această entitate teatru-film. Ce a preexistat a fost Conservatorul de Teatru, înființat în secolul al XIX-lea Așadar, formarea în domeniul teatral are o tradiție serioasă în București. Cele două domenii nu au fost, însă, niciodată integrate unui plan de învățământ comun – deși toți cei care ne vizitează și toți cei cărora le vorbim despre asta își imaginează în universitatea noastră un Rai artistic, un fel de Eden al împlinirilor artelor spectacolului între teatru și film. Dar realitatea nu e deloc așa.

În 1996, când am venit pe poziția de rector al universității, am constatat că nu stăteam, de fapt, de vorbă cu cele două facultăți, ci cu diverse personalități din cadrul lor. Contau discuțiile cu profesorii de măiestrie și cele din Senat, pentru că acolo era forul unde se întîmplau întâlnirile între membrii celor două comunități. În Senat aveam parte de un tip de discurs didactic, doct, dincolo de frecușuri și de inerentele tensiuni dintre cele două facultăți, motivate mai mult de orgolii individuale. Altfel, singura chestiune care genera conflictele dintre facultăți era problema spațiilor (a sălilor de curs), dar în rest, din rațiuni artistice sau formative, ele fuzionau. Profesorii de la Film mergeau la premierele de la Casandra, sau cei de la Teatru veneau la proiecțiile de la Cinemaiubit ș.a.m.d. Problema mea majoră, pe vremea aceea, ca rector, era ca în vremuri foarte sărace să încerc să mențin echilibrul între cele două facultăți, având două mari greutăți: una era problema devizelor, a banilor vitali pentru Facultatea de Film, veniți într-o pondere clară pentru un anumit număr de studenți. Iar la Teatru problema mare era starea de precaritate materială a formării studenților: sălile de actorie se aflau în condiții dezastruoase, de multe ori improprii repetițiilor, iar asta din cauza conduitei puterii de dinainte de 1989 față de teatru și de învățământul artistic, în general. Mizeria materială nu se stinsese încă. Existau, de pildă, cursuri la seral, programele analitice erau amestecate cu rost și fără rost etc. Treceam printr-o perioadă grea care nu se corectase încă. Victor Rebengiuc avusese mandatul de rector dinaintea mea și i-ar fi fost absolut imposibil să recupereze toate păcatele cu care intrase universitatea în noua epocă.

La Casandra era oribil: copiii jucau uneori în cabina de jos cu gleznele în apă, din cauza unor infiltrații. Când m-am dus prima oară în vizită acolo am rămas stupefiat, mi s-a făcut rușine și m-a cuprins groaza. Or, lucrurile astea trebuiau de urgență remediate și am încercat să mențin un echilibru între dolarii de la finanțarea pe flux de la Film și nevoile materiale imediate de recuzită sau logistice – precum nevoia de utilități – ale celor de la Teatru. Primii ani au fost grei din punctul acesta de vedere, al echilibrului între cele două facultăți, încercând să nu o nedreptățesc pe vreuna dintre ele, ci să rezolv imediat urgențele.

Citirea celor două facultăți am făcut-o din perspectiva aceasta și s-a produs splitarea atunci când, către finalul mandatului meu, a venit un ordin de ministru prin care întreg învățământul superior a fost obligat să taie planurile de învățământ cu douăzeci la sută. Și au fost eliminate forțat discipline pentru că trebuiau economisiți bani. Numai că nu exista un temei legal să dai oameni afară, și atunci am redistribuit un număr mai mic de cursuri aceluiași număr de cadre didactice. Iar asta a creat o tensiune între facultăți, și fiecare decan și-a negociat altfel criza. La Teatru au activat mai mulți decani în timpul mandatului meu (Gelu Colceag, Grigore Gonța), iar la Film a fost decan doamna profesor Elisabeta Bostan. Fiind amândoi oameni de Buftea și niște „mobile bătrâne” în domeniul acesta, știam foarte bine cum e cu cinematograful și ce e de făcut și cred că de multe ori am nedreptățit Facultatea de Film, dar am preferat să o sacrific puțin pentru că dincolo problemele erau mai mari și de natură materială, iar nu doar formativă. Când ai o cancelarie, cum aveau atunci cei de la Teatru, din care fac parte Dem Rădulescu, Grigore Gonța, Valeriu Moisescu, Ion Cojar, Sanda Manu sau Olga Tudorache, apar inerent anumite tensiuni, deoarece unde sunt personalități puternice apar și micile conflicte. Dar cel mai important este că o astfel de cancelarie produce beneficii reale pentru studenți. Exista atunci o concurență între profesori, care se transfera la nivelul celor din urmă; și asta genera formarea vocațiilor. Era o cu totul altă atmosferă decât azi.

A. R.: Acest moment tensionat de la finalul anilor 1990 a fost unul trecător sau a condus ulterior la  separarea tot mai accentuată a celor două facultăți?

F.M.: Cum spuneam, tradițional au existat dintotdeauna tensiuni între facultățile de Teatru și de Film, mai ales la nivel de conducere. După anul 2000, tensiunile acestea au crescut în intensitate, măcar și pentru faptul că Facultatea de Film a fost destul de rezistentă în a adopta conceptul Bologna. Iar apoi, până târziu, majoritatea numerică din Senat aparținea Facultății de Teatru – care până acum câțiva ani avea aproximativ 2/3 reprezentativitate la acest nivel. Așadar, inițiativa Facultății de Film era sever controlată de majoritatea celor de la Teatru și, din cauza asta, multă vreme s-a discutat în subteran despre o iminentă despărțire a celor două facultăți, cu desprinderea bugetelor și așa mai departe. S-au făcut tentative de desprindere și pe finalul mandatului meu, chiar am discutat și la minister acest subiect, dar, ca de obicei în România, ni s-a transmis că nu era momentul potrivit.

Mărturisesc, de altfel, că viziunea mea în domeniul formării cinematografice este cu totul alta decât modul de funcționare al UNATC-ului. Eu cred că optimă ar fi existența unui institut foarte restrâns, cu un număr mic de studenți (5-7 pe formare), cu cheltuieli materiale mai puternice și cu o execuție a programei analitice bazată pe existența unui număr minim de profesori care predau grundul la regie, la imagine și la celelalte departamente. Secția de scenaristică ar fi trebuit, în opinia mea, să migreze de multă vreme la Facultatea de Litere, pentru a funcționa într-un context propice invenției în spectrul beletristic, mai degrabă decât să rămână într-unul mediu destul de arid, cu care nu a intrat, de fapt, niciodată într-o oarecare armonie – mă refer mai ales la relația cu departamentul de Regie. În felul acesta, scenariștii ar avea șansa să iasă pe piața muncii nu ca niște subordonați ai catedrei de Regie, ci ca profesioniști capabili să se realizeze în mai multe domenii ale scrisului. Subordonarea secției de scenaristică persistă, de altfel, de multă vreme, deoarece – s-o spunem pe aia dreaptă! – catedra de Regie lucrează, în 90 la sută din timp, la șlefuirea scenariilor propriilor studenți, în loc să colaboreze cu scenariștii și să-și vadă de chestiunile legate de regie.

Revenind, un institut de cinema ar trebui să aibă în primul rând cancelarii foarte puternice și să beneficieze de o expertiză practică în domeniu. De exemplu, normal ar fi ca CNC-ul să nu miște fără UNATC, care ar trebui să funcționeze ca o entitate care formează oamenii și care teoretic (nu executiv) girează producția de filme dintr-un anumit spațiu. Ani de zile CNC-ul nu a avut nici măcar un om în Consiliul de Administrație și în tot numărul de angajați care să fi absolvit UNATC-ul, așa că normele de aplicare și de finanțare au fost realizate fără niciun fel de expertiză din partea noastră.

A.R.: Revenind la chestiunea legăturilor dintre cele două facultăți, se observă în prezent o destul de clară lipsă de comunicare instituțională, atât la nivelul studenților, cât și în cazul profesorilor, între membrii celor două comunități.

F.M.: Se întâmplă astfel, deoarece în anii 1990 exista o relație emoțională convenabilă între profesori, iar acum aceasta a devenit neconvenabilă. Și ca de obicei, relațiile de acest fel sunt determinate de gradul de cultură, de civilizație, de asumare intelectuală a participanților. Or, când lucrurile acestea își coboară rangul, atunci și stările emoționale se modifică automat. Iar a avea cancelarii atât de subțiri ca azi e similar cu a urmări un meci de fotbal între două echipe din liga județeană sau din comunele Pătârlagele și Cucuieții din Deal, în comparație cu un meci Germania-Anglia. Dacă joacă echipele din județeană mai ai parte de un joc la fel de frumos? Nu prea. Știu că e o comparație vulgară, dar mi-a venit pe moment și consider că e concludentă.

Situația e similară cu cea din domeniul viței de vie, unde uneori sunt ani buni pentru cultura vinului, iar alteori sunt ani proști. Așa se petrec lucrurile și în domeniul vocațional de performanță, la nivel de flux și de întreg. În domeniul învățământului efectele se măsoară de la 30 sau 40 de ani încolo, nu pe termen scurt. Iată, de pildă, cât ne-a trebuit de când s-a aplicat Convenția de la Bologna să percepem efectele perverse, ascunse ale implementării principiilor acesteia. Faptul că în ultimii ani au intrat în universitate atât de mulți studenți a vlăguit masa critică, cea care furniza vocații candidaților. Au venit la admiteri tot mai mulți candidați lipsiți de vocație. Or, ei au realimentat ciclul lipsei de performanță. Pe vremea mea eram douăzeci de candidați pe un loc, iar acum de-abia sunt câte doi. Învățământul era alimentat de oameni cu expertiză și mult mai activi în afara școlii. Iar cancelariile sunt mai subțiri acum și pentru că o vreme îndelungată după revoluție progresia administrativă a fost mult mai tolerantă, iar doctoratele și concursurile pe posturi didactice erau simple formalități, până acum patru-cinci ani de zile, când s-a mai strâns șurubul. Așa că ne-am trezit în corpul profesoral cu persoane nu tocmai pregătite pentru posturile respective. Ideal ar fi ca un profesor să aibă, în același timp, zece filme bune în portofoliu și să vină și cu pachetul pedagogic la clasă. Însă situația aceasta va apărea din ce în ce mai puțin în viitor, pentru că nu e normal ca într-o societate liberă să existe acest dualism satisfăcut. În comunism erai salariat la stat undeva, mai făceai un film pe undeva, dar situațiile nu suferă comparație și în niciun caz nu e de invidiat cea de dinainte de 1989. Normal e ca domeniul creativității să fie liber și să predai dacă ai vocație pentru asta și dacă satisfaci standardele. De aceea, în mintea mea era convenabilă o formă de învățământ specifică cinematografului, unde activează un număr exact de profesori care trebuie să predea o programă analitică severă, dură, clară, pentru a putea rezulta măcar meseriași. Iar glazura, strălucirea, glamour-ul profesiunii ar urma să fie aduse, prin invitarea lor periodică în cadrul instituției, de profesioniști care au la activ 10-15 filme, expertiză internațională și expertiza altor cineaști din lume. Aceasta ar trebui să fie contribuția celor activi în domeniul cinematografic. Ceilalți, care stau la catedră, e suficient să fie bucherii dogmei și să nu îi lase pe studenți până nu deprind aptitudinile elementare ale meseriilor respective.

A.R.: Înțeleg, din afirmațiile dumneavoastră, că momentan singura rațiune pentru care facultățile de Teatru și de Film există în cadrul aceleiași universități e de natură strict administrativă și că, de fapt, nu s-a încercat niciodată adaptarea programelor analitice pentru a exista o relație reală între acestea.

F.M.: Așa și este. Teoretic, studenții sunt liberi să circule între catedre – și eu am recomandat studenților mei de-a lungul vremii să intre la clasele de actorie, sau la cele de regie de teatru, așa cum și la cursurile de la Film vin periodic și studenții de la Teatru. Normal era, însă, să le oferim posibilitatea studenților de la Regie de film, de exemplu, să opteze pentru materii de la Teatru, sau unor studenți de la Regie de teatru să poată să își aleagă un curs de ecleraj, ș.a.m.d. Aceste cursuri interdisciplinare ar trebui să fie perfect posibile în cadrul universității, să fie recomandate și – foarte important – supravegheate instituțional, așa cum există ele în toate pachetele universitare din lume.

Școala doctorală din UNATC

A.R.: Aș vrea să vorbim acum despre modul în care funcționează școala doctorală din UNATC, unde se formează viitoarele cadre didactice ale universității.

F.M.: Trecem printr-o criză și la acest nivel, iar ea provine tot din carențele de formare ale absolvenților de la licență și de la masterat, pentru că nu pregătesc suficient standardul pentru doctorat. În fața doctoratului ar trebui să existe un nivel superior de cunoștințe profesionale, de vocabular, de cunoaștere a vieții. Acum, din păcate, ne trezim cu oameni la doctorat care propun idei sau texte de clasa a noua, de dinainte de facultate, de un primitivism și de o simplitate incredibile și mergând pe ideea că „lasă că se poate și așa”, ceea ce pe mine mă face să le rejectez imediat. De altfel, nici nu mai particip la ședințele școlii doctorale unde se discută temele pentru că sunt absolut jenante; apoi, și abordarea temelor e, de multe ori, absolut jenantă și iată că ne aflăm într-o situație critică, deoarece teatrul și cinematografia fiind domenii științifice de nișă, toată lumea trece în diagonală peste aceste lucrări. Dacă ar exista la minister, la comisia de titluri și diplome, lectori avizați, nu ar trece decât unul din zece doctorate dintre cele propuse de noi.

Problema doctoratelor e una care ține de conținuturi. Lucrarea de doctorat trebuie să fie o obsesie. Dacă nu e, nu are cum să funcționeze la nivelul acesta, pentru că e o supraspecializare. Indiferent de temă, doctoratul trebuie să aducă un procent de măcar zece la sută originalitate asupra temei abordate. Dacă nu gândim lucrurile astfel, generațiile actuale de studenți vor ajunge ei să dea doctoratul  în curând și ne vom mira de ce vom avea cancelariile profesorale din ce în ce mai subțiri. Dacă doctorandul meu termină școala agramat profesional, ce se va întâmpla în clasă, când va ajunge la catedră și le va preda altora? Am observat, de-a lungul vremii, că cu cât îl stimulezi mai mult pe student să investigheze, să nișeze domeniul care îl preocupă, cu atât capătă un discurs mai incisiv, în sensul bun al cuvântului. Nu se mai mulțumește cu expertiza fluidă, tipică la nivel de licență. Pe măsură ce capătă expertiză, pe măsură ce se exprimă și își angajează scriitura, la un moment dat se întoarce împotriva ta și îți indică propriile carențe pe subiectul respectiv. Și așa e normal să se întâmple. E mult mai greu să predai unor studenți care s-au instruit și pe care i-ai crescut just și ai turnat cu cănița apă la rădăcină, pentru că peste timp ei devin mediul tău real concurențial. Aceasta e aspirația – nu să nu predau nimic, studentul să iasă tâmpit după licență, să rămână tâmpit și ca masterand și tot la fel și ca doctorand, în niște cancelarii tâmpite.

Eu aș spune că facultățile ar trebui chiar să își lungească perioada de instrucție pentru că nu pot nega și ignora ce s-a inventat până la momentul acesta, așa că trebuie să reiau ciclul istoric. A ignora trecutul înseamnă că vor rezulta absolvenți firavi, cu dorința imediată de a câștiga bani și atât. Sigur că toți avem nevoie de bani, dar dacă discutăm din perspectiva universității, ideal ar fi să o blindăm cu oameni care cunosc domeniul în profunzime. Învățământul a devenit exagerat de pragmatic și tot mai suficient, în primul rând în instituția noastră.

Profilurile decanilor și ale rectorilor din trecutul recent al UNATC

A.R.: Aș vrea să vorbim despre perioada din ultimii ani, pornind de la profilurile decanilor și ale rectorilor din trecutul instituției.

F.M.: Fiecare perioadă de decanat și-a avut profilul ei: decanatul doamnei Elisabeta Bostan era poate exagerat dogmatic, domnia sa punând foarte mult accent pe meșteșug. Deși a fost inventatoarea festivalului „Cinemaiubit”, acesta nu era, în vizunea sa, decât un ultim segment vital pentru formarea studentului, care îi permitea să-și vizioneze filmul în prezența publicului. Cu toate că, așa cum spuneam, a fost un decanat dogmatic și chiar rigid, nu i-au ieșit până la capăt proiectele, pentru că pe dedesubt potârnichile zburau în toate direcțiile. Decanatul Cristinei Nichituș nu a fost spectaculos, ci unul tot timpul atent la vocea Elisabetei Bostan. Continua viziunea primeia și constituia un fel de tranziție, dar Cristina nu a avut niciodată, de fapt, o voce foarte personală. Radu Nicoară a avut un decanat interesant, dar a făcut o greșeală managerială majoră. Provenind din mediul privat, intrase în mandat cu o viziunea extrem de liberală asupra universității și până în ultimul moment nu a înțeles în profunzime că sistemele etatiste – cum sunt instituțiile de stat în întreaga lume – au o matrice de funcționare destul de rigidă și pe care aproape că nu e de dorit să o minezi pentru că are virtuțile ei. E un sistem care oferă anumite garanții. Or, el a visat enorm, a amplificat planurile de învățământ – după gustul meu, un pas excelent -, numai ca acestea s-au dovedit, în final, nefinanțabile. La acest nivel a făcut o eroare majoră de management, deși a vrut să ridice nivelul ofertei către student. Decanatul lui Sorin Botoșeneanu a fost unul care a încercat să rezolve prea multe probleme. Nu e mai puțin adevărat că lucrurile pe care le-a abordat, multe de natură factologică, au fost spectaculoase: modernizarea unor săli, dotarea cu aparatură și cu echipamente moderne, refacerea platoului de filmare și, într-o oarecare măsură, și renovarea laboratorului de peliculă. El a reușit ceea ce făcusem eu la Facultatea de Teatru la începutul mandatului meu, mergând cu modernizarea existenței materiale și împlinind-o, dar din păcate cu carențe la conținut. Deși și-ar fi dorit să reușească și la acest capitol o îmbunătățire substanțială – ori nu a avut curajul, ori a realizat că nu are cu cine să ducă la bun sfârșit reforma -, cert este că nu a făcut-o pe deplin. Ce știu sigur e că și el regretă că nu a reușit să upgradeze programele analitice ale profesorilor, dar de multe ori mi s-a confesat astfel: „Aș vrea, dar nu am…”, și continuarea rămânea în aer. În mandatul lui s-a împlinit, însă, un alt lucru care mi-a dat o mare satisfacție: revista și activitățile Film Menu, care au constituit un succes al menirii intelectuale dintr-o universitate, însă una plasată în afara registrului planului de învățământ.

Ce ar trebui să ne întrebăm în acest moment este cum ar trebui să arate decanatul următor și cum ar trebui să fie viitorul decan al Facultății de Film. Și cred că viitorul decan trebuie să își pună întrebările la care am încercat să răspundem noi doi acum și să facă o ofertă care să completeze ce nu avem astăzi, și nu neapărat în raport cu independența de rectorat sau de Facultatea de Teatru. Acestea sunt fapte emoționale, și nu serioase. Tratate neemoțional, problemele la nivel de conducere universitară se pun la punct în câteva minute, iar coexistența și respectul reciproc se tratează imediat, însă cu condiția ca și de o parte și de cealaltă discuțiile să nu se petreacă ca într-o cabină de teatru din provincie. Viitorul decan ar trebui să aibă ca primă condiție un soi de fermitate, de mănușă de pluș, dedesubt cu o mână de oțel. Gentilețea lui Sorin este tratată de multe ori, în mod emoțional, ca o slăbiciune. Or, nu strică puțină fermitate în ton atât în dialog cu rectorul, cât și cu propria cancelarie. Pentru a-ți atinge țintele, la un moment dat trebuie să fii cinic și indiferent în anumite privințe. Viitorul decan trebuie în primul rând să identifice ținta și și să fie cel care o atinge pe aceea pe care toți o vedem ca fiind cea mai utilă.

A.R.: Vreau să vă rog să faceți același tip de descriere a rectoratelor care s-au succedat după dumneavoastră.

F.M.: Ca în cazul decanatului, și aici omul sfințește locul. O universitate reprezintă viziunea rectorului. Dacă acesta nu are o viziune, totul e haos. Iar asta ți-o spun eu, care nu am mărturisit vreo viziune, pentru că în vremea mandatului meu nu aveam experiența pe care o am acum, din perspectiva rectoratelor care au trecut. În plus, aceea era o perioadă extrem de critică pentru a putea avea viziuni. Am încercat să construiesc un rectorat pentru salvarea corăbiei, pentru recalibrarea ei, cu scopul de a-i găsi în primul rând o stare de echilibru. Universitatea era într-o disoluție instituțională, cum din păcate este și astăzi. Ce e grav în UNATC azi e disoluția instituțională, deși vremurile s-au schimbat. E o situație moștenită. Nimeni nu a luat în serios de-a lungul timpului nevoia unei rigidizări instituționale, iar modularea cursurilor la Facultatea de Teatru a volatilizat conceptul de prestație didactică și ceea ce ar trebui să impună un decanat. Decanatul și viziunea acestuia se execută prin profesori. Din moment ce pe profesor, cel care pune în operă programa analitică, îl ai sporadic, fiindcă el trece și fulgeră prin școală, e clar că atunci profilul devine tot mai impersonal și mai puțin vizibil și pregnant, de unde rezultă că și instituția în sine devine fleșcăită și moale.

Profilele rectoratelor au fost total diferite. Profilul rectoratului lui Gelu Colceag a avut ca marcă adoptarea conceptului Bologna. Privind din perspectiva de acum, nici măcar nu judec decizia respectivă, ci constat pur și simplu – și cred că și el constată – că acest concept Bologna a avut efecte foarte proaste pentru învățământul artistic. Din păcate, însă, drumul de întoarcere e foarte dificil. Rectoratul lui Florin Zamfirescu a fost unul indiferent. El este un mare actor, dar nu cred că a avut vreodată o apetență specială pentru management. Or, din păcate, poziția de rector presupune și o gândire managerială, iar Florin nu a coborât niciodată de pe soclul lui de mare actor în zațul managementului și a privit totul de sus, de pe soclu. Și din cauza aceasta, dedesubt a început clivajul și un soi de disoluție care – mai ales că eu nu reușisem să pun lucrurile într-un angrenaj care să aibă o perenitate garantată – a făcut imposibil pentru el să sesizeze că în cala vaporului e dezordine, ca să mă exprim elegant. Ulterior, Colceag a încercat să rearanjeze și să reinstituționalizeze universitatea, dar a reușit doar într-o mică măsură, deoarece șocul Bologna a impus recalibrarea costurilor și a schimbat raportul învățământului și a costurilor materiale, producându-se alte seisme de o cu totul altă natură, care au mascat disoluția universității.

Rectorul trebuie să aibă o viziune asupra mersului facultăților și a universității, iar asta nu înseamnă că e obligatoriu să aibă expertiza dedicată pe domenii. Eu nu îi cer rectorului să aibă o expertiză în domeniul achiziției bateriilor, de exemplu (pentru că știu că nu demult rectorul actual și-a exprimat nemulțumirea că s-au cumpărat nu știu ce baterii la Film și au costat prea mult). După mine, eroarea pe care a făcut-o Adrian Titieni e că s-a coborât acolo. Rectorii au competențele și expertiza delegate – se bazează pe unul sau doi prorectori, care ar trebui să fie dedicați problemelor studenților, iar restul problemelor le rezolvă prin cei doi decani. Și dacă vrea neapărat, dată fiind cifra de școlarizare ridicată din universitate, să zicem că apelează și la prodecani. Și le lasă lor competențele, folosindu-i pentru punerea în execuție a viziunii sale. Cu toții ne dorim o lume perfectă, ca totul să se întâmple așa cum vrem noi, dar ce nu a sesizat Adrian a fost că universitatea peste care a fost pus rector era deja măcinată de fluiditate instituțională. Ceea ce trebuia să fie transparent nu era transparent și ar fi fost mult mai util să fie transparent. E necesar ca rectorul să aibă mai multă încredere în ceilalți, pentru că acum că a plecat Botoșeneanu, ce se va întâmpla cu încrederea în următoarea persoană, care îi va urma? Va trebui să alegem un om pe care îl dorește rectorul, pentru că altfel nu se poate? Or, din contră, instituția funcționează cu adevărat atunci când mecanismele ei merg perfect, indiferent de persoanele care sunt numite pe pozițiile de conducere.

Despre nevoia de transparență a universităților

A.R.: În interiorul UNATC au tot fost în ultima vreme voci care susțineau că nu ar fi trebuit să ieșim în public cu problemele interne ale universității, că ar fi trebuit „să ne spălăm rufele în familie” etc. Ce omit sau nu cunosc persoanele acestea este că înainte de a semnala public neregulile actualei conduceri au fost încercate soluționări în interior, dar fără a fi acceptat dialogul. Sunt curios cum vă raportați dumneavoastră la tot acest episod recent.

F.M.: O voi lua un pic caraghios, pe ocolite. Când s-a inventat conceptul de universitate, instituția aceasta a apărut ca urmare a nevoii existenței unui spațiu al libertății. Până nu demult, universitatea era considerată de toată lumea un spațiu deschis. Acesta e sensul unei universități. Un institut de cercetări poate fi închis, zidit, fără ferestre, cu cât are ceva mai bogat de ascuns. Dar într-o universitate, unde de obicei se cercetează pasivul și se formează oameni din perspectiva trecutului, totul trebuie să fie deschis, transparent. De aceea și organizăm la UNATC festivalul „Uși deschise”. Dar noi, de fapt, suntem o universitate numai cu ușile deshise și cu ce e esențial închis, secret, abscons și părem că avem tot timpul un sentiment de vinovăție față de restul lumii. Avem ceva de ascuns față de toți ceilalți din afara instituției. Or, după mine acest „scandal” nu trebuia să se producă pentru că noi ar fi trebuit să nu avem nimic de ascuns. Primul lucru bizar e că, la începutul conflictului, am auzit de mai multe ori expresia „din UNATC sunt noutăți”. Dar nu trebuia să fie noutăți, deoarece tot ce se întâmplă în UNATC ar fi fost normal să fie cunoscut de toată lumea. Toate acțiunile universității – de la curiculă, la bugetări, la avansări, la concursurile pentru ocuparea posturilor vacante, la stenograme ale ședințelor de consiliu și de Senat – totul trebuia să fie la vedere. Ce avem de ocultat? Un asemenea demers de a ieși în public ar fi trebuit alimentat chiar de către universitate. Aceasta ar fi trebuit să fie cauționarul și să spună la fiecare afirmație publică, cu ștampilă în partea dreaptă: „Da, asta e just. Valid, valid, valid”. Și atunci când era vehiculată o informație incorectă era normal să iasă și să o corecteze argumentat. Dar, în rest, nu ar trebui să avem nimic de ascuns.

A.R.: Bazându-mă pe numeroase reacții primite în ultimele luni de peste tot din România, pare că multe alte universități suferă din cauza aceleiași lipse de transparență.

F.M.: Cred că este o chestiune care ține mai curând de un fel de psihologie și reprezintă fațeta negativă a elitismului, care trebuie să aibă și părți proaste. Or, suirea pe soclu duce la un soi de ascundere, din nevoia de a conferi măreție prin ocultare (o apucătură medievală). Deși practica ocultismului s-a stins, apetența noastră pentru scenarii ascunse a devenit în ultima vreme un sport național. Or, cred că în toate universitățile s-ar putea să existe încă această lipsă de transparență și o neînțelegere a faptului că ele se află în slujba studenților și a comunității, iar nu invers. Lipsa de transparență și de comunicare nu face decât să cauționeze acest raport inversat, pitind oarecum faptul că noi nu suntem în mod real în slujba comunității, a societății sau a studentului. Cred că de aici provine acest lucru. Dacă înțelegi că ești în universitate pentru a te pune în slujba studentului, nici nu mai vrei, de exemplu, să modulezi cursul de măiestrie, cum fac cei de la Facultatea de Teatru – vii și îl faci de două ori pe săptămână, pentru că studentul nu poate învăța măiestria decât repetitiv. Repetitivitatea este condiția fundamentală a deprinderii unei măiestrii. Te duci cu el pe platou de două ori pe săptămână, puneți lumina împreună, intri în sală cu el și îl pui să zică monologul de două ori pe săptămână etc. Efectul modulării este rău. Goethe spunea că poți să îți educi gustul frecventând lucrurile excelente. Or, ce să-i ceri unui student pus în situația să frecventeze lucruri mediocre? Maestrul este garantul excelenței.

Faptul că studenții nu au o voce distinctă e tot vina universității. Pe alte meleaguri, tocmai pentru a sprijini formarea personalităților acestora, profesorii alocă cel puțin o oră pe săptămână în care discută privat și cu ușa deschisă cu studentul. Iar în cadrul acestor întâlniri, studentul poate să îi spună orice – de la faptul că nu a înțeles cursul, sau că e bolnav, sau că are datorii la bancă, până la limita de intimitate pe care o convine primul cu comunitatea de elevi. Acest pas făcut la noi în universitate și deja ar însemna enorm pentru toată lumea, fiindcă ar detensiona relațiile clasă – profesor. Mă întreb, de pildă, câți dintre profesori îi întreabă pe studenți la finalul cursurilor dacă au înțeles ceva din tot ce le-au predat. Măcar atât. În felul acesta, studentul va sesiza că ai făcut tot ce ai putut ca să ajungă ceva la el. Dar din moment ce tu nu întrebi asta, din moment ce tu nu te pui la dispoziția lui, raporturile sunt inversate. Aceasta e celula a ceea ce discutam înainte, apropo de neînțelegere și de secretomanie.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s