[Review] : Das Kaninchen bin ich

Das Kaninchen bin ich / Iepurele sunt eu

Germania de Est, 1965

regie: Kurt Maetzig

scenariu: Kurt Maetzig, Manfred Bieler

imagine: Erich Gusko

montaj: Helga Krause

sunet: Konrad Walle

distribuție: Angelika Waller, Alfred Müller, Ilse Voigt, Wolfgang Winkler

de Alexandru Vizitiu

Kaninchen3

La începutul anilor ’60, cinematograful est-german se afla într-un loc promițător. Datorită unei perioade scurte de „dezgheț politic”[1] (aproximativ între 1962 și 1965), scrie Sebastian Heiduschke, regizorii studiourilor DEFA au început să abordeze un gen denumit Gegenwartsfilme, cu scopul de a analiza cu un ochi critic viața de zi cu zi a cetățenilor Germaniei de Est.

În luna decembrie a anului 1965, comitetul central al SED (Sozialistische Einheitspartei Deutschlands / Partidul Unității Socialiste din Germania) s-a reunit pentru o ședință unde s-a luat decizia de a interzice toate cele douăsprezece filme produse de studiourile DEFA în acel an. După cum scrie Sabine Hake, comitetul și-a motivat decizia acuzând aceste filme de „scepticism, nihilism, relativism moral și subiectivism”[2]. De fapt, interzicerea acestor filme s-a datorat tentativelor SED de a-și „reafirma controlul politic împotriva unui potențial partid opozant, despre care funcționarii partidului credeau că se forma în jurul acestor filme”[3]. Decizia luată de comisia SED „a oprit o mișcare artistică promițătoare [pregătită să se poziționeze drept] un nou val est-german, unul ‹‹care ar fi putut să se dezvolte în avans de sau ca un contrapunct cu Noul Cinema German care se dezvolta în Republica Federală Germană (Germania de Vest)››[4] […] distrugând șansele filmelor produse de studiourile DEFA de a fi incluse în rândul faimoaselor filme de artă europene produse în anii ’60”[5].

Dintre cele douăsprezece filme interzise de SED, „Das Kaninchen bin ich” („Iepurele sunt eu”) al lui Kurt Maetzig rămâne cel mai faimos titlu – într-o asemenea măsură, încât aceste filme au devenit cunoscute sub termenul de Kanichenfilme / „filme-iepure”. „Das Kaninchen bin ich” („Iepurele sunt eu”) o are în centru pe Maria Morzeck, o tânără de nouăsprezece ani, inteligentă și pragmatică, a cărei viață este definită de relațiile tumultoase cu doi bărbați: primul este fratele ei mai mare, Dieter (Wolfgang Winkler), condamnat la închisoare din motive politice; al doilea este Paul Deisler (Alfred Müller), judecătorul care i-a înmânat sentința lui Dieter și de care Maria se îndrăgostește.

Într-un fel, este ușor de înțeles de ce acest film, realizat de „unul din cei mai respectați regizori de la DEFA și un comunist fervent”[6], a devenit reprezentativ în ochii partidului socialist est-german pentru eșecul cinematografului național de a oferi o versiune pozitivă a vieții sub blocul comunist. Cele două decoruri dominante, de care ne ciocnim în primul act, pun în prim-plan eșecul unui asemenea sistem. Primul este barul unde lucrează Maria, denumit Old Bavaria, și ne prezintă o lume aflată în antiteză cu dogmele socialiste. În acest bar întâlnim o diviziune clară între clase, unde Maria, o fată săracă, se ciocnește de bărbați avuți, burghezi, veniți la Berlin pentru afaceri. A doua locație este sala de tribunal unde este ținut procesul lui Dieter; aceasta ne oferă un fel de tablou orwellian; un loc rece, aspru și sinistru, populat de oameni care par de la distanță periculoși, cu motive obscure pentru deciziile luate (crima de care e acuzat Dieter rămâne un mister pentru Maria). O altă scenă importantă care condamnă statul est-german este plasată pe la mijlocul filmului. Într-un bar din stațiunea unde se duc Maria și Paul pentru a-și ascunde relația (Paul fiind căsătorit), aceștia sunt martori la o ceartă dintre un localnic și câțiva soldați ai armatei naționale, iar Paul intervine și cere arestarea localnicului. Urmează o secvență lungă, de cinci minute (într-un fel, set piece-ul filmului), în garsoniera celor doi, unde primarul încearcă să-l convingă pe Paul să nu se implice în treburile locale. Aici ni se atrage atenția asupra unui conflict ideologic ce avea loc în Germania de Est în această perioadă. „Dezghețul politic” datorită căruia un film ca „Das Kaninchen bin ich” a fost posibil ia forma primarului. Paul, în schimb, reprezintă „garda veche”, inflexibilă și aproape extremistă. În această secvență, Maetzig atacă direct eșecurile vechiului partid, care în loc să ofere o libertate adevărată și o empatie sinceră față de individ, a devenit un bloc paranoic și rigid, obsedat să pedepsească orice acțiune care ar putea să-i clatine dominaţia.

Kaninchen1

Climatul politic de la începutul anilor ’60 este suprapus peste plot-ul principal al filmului, și anume evoluția Mariei, care treptat iese de sub umbra impunătoare (și nocivă) a celor două figuri masculine din viața ei, pentru a dobândi un soi de libertate personală. Povestea de dragoste dintre ea și Paul împrumută mult din tolba de tropi a melodramei. Într-adevăr, în mâinile altui regizor, într-o altă fază din evoluția cinematografului german, „Das Kaninchen bin ich” ar fi fost o melodramă pură. Carevasăzică, filmul ar fi tratat povestea de dragoste într-un mod romanțat și aproape detașat. Dar filmul ne prezintă o narațiune profund subiectivă, cu Maria narând din off toată acțiunea, una ce dramatizează sau pune într-un context mai cinic / realist relația dintre cei doi.

„Das Kaninchen bin ich” mai este important ca exponent al ambițiilor formale ce se observau în filmele acestei perioade. Împreună cu directorul de imagine Erich Gusko, „unul din cele mai faimoase nume ale filmului documentar produs de DEFA”[7], Kurt Maetzig a introdus un număr de tehnici până atunci neexploatate de cinematograful est-german; cu scene filmate din mână, folosirea flashback-ului, cadre observaționale care surprind fresca socială a Germaniei de Est la începutul anilor ’60 (influențate de experiența în documenatar a lui Gusko).

Într-un final, „Das Kaninchen bin ich” ne oferă o mostră importantă a orizontului promiţător al filmului est-german de la începutul anilor ’60. Este un proiect ambițios, împachetat frumos, care ne oferă cea mai rece viziune asupra unui stat deficitar. „Das Kaninchen bin ich” este rămășița unei revoluții care ar fi putut (și ar fi trebuit) să aibă loc.

[1] Sebastian Heiduschke, cap. Film Censorship, the East German Nouvelle Vague, and the ‟Rabbit Films”: Das Kaninchen bin ich (The Rabbit Is Me, Kurt Maetzig, 1965), în East German Cinema: DEFA and Film History, Ed. Palgrave Macmillan, 2013, p. 79.

[2] Sabine Hake, cap. East German Cinema 1960-1961, subcap. The New Wave and the Eleventh Plenary, în German National Cinema, Ed. Routledge, 2008, p. 132.

[3] Sebastian Heiduschke, op. cit., p. 79.

[4] Ibidem, p 77. Aici, Heiduschke o citează pe Katie Trumpener, cu “La guerre est finie: New Waves, Historical Contingency, and the GDR Kaninchenfilme,” în The Power of Intellectuals in Germany, ed. Michael Geyer (Chicago: University of Chicago Press, 2001), p. 116.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem, p. 81.


12778942_1079899948696905_4981180681518437624_o (1)

Selecția filmelor este realizată de Alina Calotă, Claudia Cojocariu, Georgiana Madin, Andreea Mihalcea, Theo Stancu, Alexandru Vizitiu, membri ai redacției Film Menu și masteranzi ai departamentului de Filmologie din cadrul Facultății de Film din UNATC București. Proiect coordonat de Andrei Rus.

Toate filmele vor fi prezentate în original cu subtitrare în limba engleză.
Intrarea este liberă.

Mai multe detalii

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s