bfi-00m-ctg

[Review] : Christiane F. – Wir Kinder vom Bahnhof Zoo

Christiane F. – Wir Kinder vom Bahnhof Zoo / Christiane F. – Noi, copiii din Gara Zoo

Germania de Vest, 1981

regie: Uli Edel

scenariu: Uli Edel, Herman Weigel, Kai Hermann, Horst Rieck

imagine: Jürgen Jürges, Justus Pankau

montaj: Jane Seitz

sunet: Jürgen Knieper

distibuţieNatja Brunckhorst, Thomas Haustein, Jens Kuphal, Rainer Wölk, Jan Georg Effler

de Anca Tăbleț

christiane-f_2_Large

Filmul lui Uli Edel din 1981, Christiane F. …, e o adaptare a unei celebre cărți autobiografice,  Wir Kinder vom Bahnhof Zoo, în care o adolescentă (Christiane Felscherinow sau Christiane F.) își descrie experiențele cu heroina și cu prostituția.

Edel realizează, parțial, un portret autentic al generației de tineri germani dependenți de droguri ai anilor ‘70-‘80 (cu Christiane F. în prim plan), dar, pe de altă parte, grija pentru autenticitate se duce uneori mult prea tare ori în zona de șoc / senzaționalism, ori în zona demonstrativă („Priviți ce nasol e să iei heroină.”). Sigur că e important, din punct de vedere al adevărului, să arăți tot ceea ce presupune o viață dominată de consumul de droguri grele – adică inclusiv ace băgate în venă, sânge, mizerie și vomă pe pereți. Dar, pe de altă parte, cam de câte prim planuri cu ace care intră în venă e nevoie, în numele autenticității, în unul și același film? Apoi, dacă lucrurile astea sunt arătate fără menajamente, de ce nu face Edel același lucru și în privința altor aspecte, la fel de importante? Și, nu în ultimul rând, în condițiile în care spectatorul e bombardat cu imagini puternice, șocante, cam cât de ușor îi mai e acestuia să judece relativ lucid meritele reale ale filmului?

Încă un aspect problematic legat de genul ăsta de subiect ține de personaje. Nu pretind să am o soluție clară în sensul ăsta, dar nu am, în același timp, cum să nu pun întrebarea: din moment ce a arăta un dependent de heroină foarte lucid și stăpân pe sine ar fi, aproape sigur, o minciună, din moment ce un dependent de heroină nu prea are cum să fie altfel decât deraiat și incapabil să ia decizii, cam cât de complexă poate fi raportarea mea ca spectator la personajul pe care îl văd[1]? Cam ce opțiuni de raportare îmi mai rămân în afară de milă, repulsie sau oroare? Și, mai important, ce spune asta despre ușurința cu care un autor stârnește în cazul ăsta o reacție anume a spectatorului? Dar despre gradul de complexitate cu care își înzestrează personajele?

Și atunci, având în vedere toate aceste lucruri, rezultă de aici că ar fi poate mai bine ca un cineast să nu abordeze astfel de subiecte? Să le bage sub preș și să se prefacă că nu există? Evident că nu. Dar o să zic, în același timp, că un autor are până la urmă libertatea atât de a-și alege subiectul pentru filmul pe care îl face, cât și de a decide cum va aborda subiectul respectiv. În rest, sigur că lucrurile sunt discutabile.

–||–

Una dintre controversele stârnite de Christiane F. … a fost faptul că, deși atât filmul, cât și cartea își propuneau să îi îndepărteze pe tineri de consumul de droguri, prin prezentarea unor scene îngrozitoare ale consecințelor unei astfel de vieți, efectul a fost cumva invers: We soon had the problem that many young people thought that what I’d experienced was glamorous and romantic. Even when the book became a required text in schools, I noticed that kids were more fascinated than upset about what they read.”[2] N-am găsit găsit nimic prea glamourous în Christiane F. … – de fapt, problema pe care o am cu filmul lui Edel e tocmai faptul că mi se pare mult prea tezist felul în care pune accentul pe dezastrul care vine la pachet cu consumul de heroină. Da, heroina e nasoală. Da, n-ar trebui să începem să o prizăm sau să o tragem în venă. Dar, în același timp, nu cred nici că cinemaul ar trebui să se ocupe cu demonstrațiile sau cu datul lecțiilor.

–||–

O altă problemă a filmului are legătură cu tot felul de elipse și de momente expediate la nivel de narațiune. Toate aceste lucruri ar fi fost justificate și funcționale în condițiile în care ele ar fi făcut parte dintr-o abordare subiectivă a poveștii – prin subiectiv înțelegând aici că filmul ar fi fost prezentat ca un discurs la persoana I al protagonistei. O altă justificare ar fi putut fi dată, parțial, de un film care ar fi speculat ambiguitatea realului.

În primul caz, elipsele, inconsecvențele și incoerențele de la nivelul poveştii ar fi putut fi puse pe seama stării nu tocmai lucide a personajului, a unor erori de memorie, de înțelegere, de legare a lucrurilor în capul personajului etc. Sau povestea ar fi putut urma, la o adică, un soi de mecanism de trip. Un discurs subiectiv, cap-coadă, o abordare asumată ca atare nu există însă. E drept că filmul începe și se termină cu adresarea directă, la persoana I, a lui Christiane, dar, cu excepția câtorva cadre subiective, nu există alte elemente în film care să susțină chestia asta – nu există, în primul rând, o conduită a camerei în acest sens (un punct de vedere de așa natură), nu una coerentă, cel puțin. Așa că nu pot găsi o justificare pentru expedierea unor momente, pentru montajul neglijent[3], semi-schematic al unora dintre momente, sau pentru acele momente cărora nu le pot fi găsite o explicație (sau, cel puțin, nu una logică în raport cu povestea): atunci când Christiane leșină în baia propriului apartament (după ce își injectează heroină) și este dusă în pat de mama ei, iubitul mamei găsește în baie o linguriță și o seringă. Din acel moment și până la finalul filmului, nu există nicio lămurire în legătură cu ceea ce știe sau nu mama lui Christiane despre faptul că fiica ei consumă heroină. Ce ar trebui să înțelegem din faptul că iubitul mamei găsește în baie seringa și lingurița? Știe la ce se folosesc? Și, dacă da, îi zice mamei fetei? Dacă îi zice mamei (care nu pare nici cea mai exemplară, dar nici cea mai denaturată mamă posibilă), cum e posibil ca aceasta să nu facă nimic în sensul ăsta? Una dintre următoarele secvențe o arată pe Christiane în același pat în care a fost adusă de mama ei, vorbind cu Detlev, conform căruia mama lui Christiane l-ar fi contactat pentru ca el și Christiane să se lase de heroină împreună. De unde știe mama lui Christiane așa de bine cine e Detlev și cum a reușit să dea de el? Dacă știe despre faptul că fiica ei consumă heroină, cum poate să îl lase pe Detlev, despre care știe că se droghează, lângă Christiane, din moment ce orice mamă (clasică) l-ar ține cât mai departe? Scena respectivă ar putea fi luată drept halucinație a protagonistei, dar, în acest caz:

  1. Ce facem cu faptul că discursul nu e unul cap-coadă, asumat subiectiv și că nu există indicii că ceea ce vedem e o halucinație a personajului? Ar fi, pe de altă parte, singura secvență de tipul ăsta din tot filmul, deci vorbim din nou despre un soi de incoerență.
  2. Ce facem cu scena imediat următoare în care cei doi sunt arătați într-o cameră, chinuindu-se să reziste fără heroină (transpirând, convulsionând, vomând pe pereți)? Cum punem scena respectivă în relație cu cea anterioară?

Aș putea, pe de altă parte, să admit că, poate, felul în care consider eu că ar trebui să se comporte mama lui Christiane nu e singurul comportament valabil ca variantă. Dar dispariția ulterioară a personajului mamei din film tot nu e justificată narativ.

Sau aș putea, la o adică, să fac o piruetă și să spun că, de fapt, absența asta a mamei și a lămuririlor despre care vorbeam mai sus poate funcționa ca metodă de a induce tocmai această stare de absență a mamei resimțită de protagonistă. Dar aș putea afirma asta doar dacă mi s-ar părea că autorul este interesat de acest aspect mai mult decât este interesat de fapt.

Christiane F. vorbește, de altfel, despre acest aspect: “I actually don’t like the film that much; it doesn’t describe how I grew up, how I was neglected by my parents [s.m.]. My father was a drinker and he abused my sister and me. He was choleric and my mom just did nothing. She was more into her affair with another man and her beauty. I was so lonely when I was a kid. I just wanted to belong; I was struggling with the world.”[4]

Din punctul ăsta de vedere, filmul lui Edel conține indicii puține și destul de schematice referitoare la motivele pentru care Christiane s-a apucat de droguri grele și de stilul de viață care vine cumva la pachet cu asta. Sigur că varianta asta a expunerii motivațiilor psihologice (caracteristică unei narațiuni clasice convenționale) nu e singura pe care Edel ar fi putut să o aleagă. La fel cum nu ar fi fost obligatoriu ca Edel să facă un fel de istoric al relațiilor lui Christiane cu familia ei, adică să realizeze un fel de background al personajului. Ar fi putut, pe de altă parte, să exploreze un fel de ambiguitate a stării personajului, să pună în valoare tocmai faptul că nu poți înțelege cu totul o astfel de persoană (și o persoană în general, de altfel), că există un soi de mister acolo. Dar chiar și zona asta e în mică măsură cercetată de Edel – se simte un fel de lirism în privirea autorului asupra generației și vieții respective (vizibilă inclusiv în felul în care este tratat raportul dintre tinerii perioadei și muzica, respectiv personalitatea lui Bowie), numai că filmul nu se depărtează foarte mult de la „teza” principală („Dacă începi să consumi heroină, viața o să ți se ducă pe apa sâmbetei.”). Inclusiv modul în care regizorul se uită la propriile personaje bate în direcția asta: Edel nu se uită la personajele din film ca la niște oameni, ci ca la niște oameni care consumă heroină și au o viață în cădere liberă – și care sunt definiți în primul rând de aceste lucruri. Singura excepție în sensul ăsta este, într-o oarecare măsură, felul în care regizorul abordează povestea de dragoste Christiane – Detlev. Numai că problema pe care o văd eu în Christiane F. … e că acesta e prea puțin un film despre oameni și prea mult un film despre heroină.

Heroin2

În ceea ce privește cealaltă variantă despre care vorbeam – ambiguitatea realului –, mi se pare destul de clar că nu e loc de așa ceva în filmul lui Edel.  Nu există o abordare care să meargă în acord cu o astfel de viziune. Nu poate exista ambiguitate a realului acolo unde autorul construiește o poveste în care totul pare damnat, în care cursul lucrurilor e deja previzibil (și în care autorul introduce astfel de indicii). Așa funcționează unul dintre schimburile recurente de replici din film: atunci când Christiane prizează heroină pentru prima oară, ea îi spune unuia dintre amicii ei că o să prizeze doar puțin, pentru că vrea să fie și este în controlul propriei persoane, iar amicul respectiv îi răspunde cu un fel de „da, cum să nu”. Ceva mai încolo, Christiane își aduce o prietenă acasă, iar aceasta o întreabă dacă are heroină. Christiane se enervează și îi spune să nu încerce vreodată așa ceva, după care prietena sa îi răspunde într-un mod similar cu cel în care îi răspunsese Christiane amicului ei cu ceva timp în urmă: vrea doar puțin, să vadă cum e, pentru că oricum poate să se controleze. Cu alte cuvinte, iată cum funcționează lanțul dependenței de drog, iată cum nu există ieșire. În mod similar se petrec lucrurile și cu alte elemente din film: bărbatul care stă lângă Detlev în gară în prima secvență în care Christiane îl vizitează pe cel din urmă va reveni, pentru a închide povestea, în una dintre ultimele scene, dar alături de Christiane (ceea ce e destul de previzibil din momentul în care îl vedem prima oară – înțelegem deja mecanismul, felul în care se leagă lucrurile în universul filmului, vedem deja că protagonista a luat-o pe o pantă descendentă, deci devine destul de clar că bărbatul respectiv va reveni în poveste, și încă într-un mod neplăcut). Și, în fine, tot pe același mecanism merge o altă secvență dinspre finalul filmului: după ce Christiane citește în ziar vestea care o dărâmă, ea se uită în jur pierdută și vede, la câteva zeci sau sute de metri distanţă, o toaletă publică. Nu o vedem cum se duce să se injecteze din nou, dar știm că asta va face pentru că am văzut „ritualul” ăsta de nu știu câte ori până acum în film. Elipsa pe care o introduce aici Edel îl face pe spectator să completeze mental lanțul lucrurilor, numai că această implicare / libertate a spectatorului este falsă – spectatorul știe pentru că autorul știe și arată că știe (până aici cu ambiguitatea realului). Spectatorul are impresia că gândește și completează ecuația când, de fapt, el gândește („gândește”) așa cum îi sugerează autorul să gândească (chestia cu felul în care îți ghidează autorul atenția e o lungă și controversată discuție).

Ăsta, e de altfel, unul dintre motivele pentru care nu pot să cred în varianta că acest film ar fi un discurs subiectiv al protagonistei: privirea nu e cea a personajului, ci a unui autor care știe deja ce se va întâmpla. În al doilea rând: oare așa ar fi privit retrospectiv personajul lui Christiane F. propria viață? Mă îndoiesc. Ar fi existat, cu siguranță, o altă raportare emoțională la lucruri și, mai ales, la oameni (la acei oameni care au făcut parte din viața sa).

Sigur că nu toate filmele trebuie să speculeze ambiguitatea realului, sigur că nu există un imperativ în acest sens. Dar, pe de altă parte, cu atât mai puțin ar trebui ca filmele să fie niște demonstrații. Pentru că, de altfel, ceea ce spun aici nu este „Christiane F. … e un film prost pentru că nu e realist în sensul ăla la care mă gândesc eu și pentru că nu speculează ambiguitatea realului”, ci „Christiane F. … e un film cam nereușit pentru că nu își asumă direcția pe care o pornește prin unele elemente și pentru că e cam tezist”. Adică: există câteva momente și aspecte care se îndreaptă către zona asta de ambiguitate a realului, a omului, de explorare a persoanei respective, dar lucrurile astea sunt neduse până la capăt și sunt cumva înghițite de demonstrație. Ceea ce fac, de fapt, aici e să pun în lumină niște contradicții cărora nu le pot găsi o justificare satisfăcătoare (adică o justificare care să funcționeze în favoarea filmului).

[1] Asemănarea tinerilor din film cu niște zombies mi se pare evidentă – și nu e întâmplător faptul că la un moment dat Christiane urmărește într-un cinema scene din Night of the Living Dead (r. George A. Romero, 1968).

[2] Christiane F., aici: https://www.vice.com/read/christiane-felscherinow-interview.

[3] Probabil cel mai amuzant lucru legat de montaj e felul în care a fost realizată secvența concertului Bowie: scenele cu stadionul și cu spectatorii nu au fost filmate la un adevărat concert Bowie, ci la un concert AC/DC. Discrepanța e, de altfel, destul de evidentă.

[4] Idem.


12778942_1079899948696905_4981180681518437624_o (1)

Selecția filmelor este realizată de Alina Calotă, Claudia Cojocariu, Georgiana Madin, Andreea Mihalcea, Theo Stancu, Alexandru Vizitiu, membri ai redacției Film Menu și masteranzi ai departamentului de Filmologie din cadrul Facultății de Film din UNATC București. Proiect coordonat de Andrei Rus.

Toate filmele vor fi prezentate în original cu subtitrare în limba engleză.
Intrarea este liberă.

Mai multe detalii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s