[Review] 12 Jours

12 jours/12 zile

Regizor: Raymond Depardon

Producător: ClaudineNougaret

Director de imagine: Raymond Depardon

Editor: Simon Jacquet

Compozitor:Alexandre Desplat

de Teodor Zaharia

12-jours-raymond-depardon-06

 

Noul film al lui Raymond Depardon începe cu explicația că orice institut psihiatric din Franța are obligația ca după 12 zile de internare să readucă pacientul în fața unei comisii pentru a stabili dacă acesta trebuie externat sau păstrat sub supraveghere. Această procedură se numește „12 zile” și dă titlul documentarului alcătuit din zece interviuri realizate după ce pacienții și-au petrecut doisprezece zile internați la secția de psihiatrie. Pentru cineva care s-a mai uitat peste filmografia lui Raymond Depardon, se poate observa interesul cineastului pentru spitale de psihiatrie, acesta având o listă destul de lungă de filme documentare observaționale legate de asemenea instituții, toate cu același spirit non-senzaționalist față de subiect, păstrând o anumită rigoare etică când vine vorba de oamenii și locurile pe care le filmează. Pentru „12 jours”, Depardon a filmat timp de șapte săptămâni în spitalul de psihiatrie Vinatier din Lyon.     

Cineastul își manifestă interesul față de acest tip de instituție prin chestionarea repetitivă a procedurilor de rutină din aceste locuri, reușind astfel să arate diverse fețe ale instituționalizării prin fiecare film pe care îl face. În 1987, regizorul lansează „Urgences”/„Urgențe”, un documentar făcut în aceeași manieră observațională ca „12 jours”, numai că focus-ul este pe  secția de urgențe a unui spital de același fel, cu toate că maniera regizorală în sine se desfășoară în mod diferit, cel puțin la nivelul interviurilor pe care acesta își bazează structura. În „Urgențe” întâlnirile cu pacienții sunt filmate în plan general; doctorul și internatul stau pe scaune așezate față în față și se privesc unul pe celălalt, dialogul desfășurându-se pe ecranul de cinema în timp real. Printre pacienți se numără un șofer de autobuz care a avut un atac de panică la jumătatea cursei, o femeie însărcinată care susține că nu e violentă și că n-a lovit pe nimeni niciodată (dar sparge vitrine în mod constant pentru a se liniști) și un bătrân care își povestește încercările de a se sinucide pe scara blocului. Numitorul comun al acestor secvențe devine faptul că Depardon tratează cazurile în același mod din punct de vedere cinematografic, încadrând în neutrul plan general. Deși poate părea minor, această încadratură le permite personajelor din cadru (doctorul și interlocutorii) să ofere spectatorului un unghi cât mai puțin direcționat.

 

Cu asta în minte, să revenim la „12 Jours”, film care își formează structura mai mult în jurul interviurilor. O femeie care vrea să meargă acasă și să se sinucidă, un bărbat care susține că trebuie să pornească un partid politic condus de Bernie Sanders (și care susține că imediat după ce o să ajungă la putere o să dea afară toți psihiatrii), o mamă care nu este în stare să își vadă copilul și un bărbat care vorbește în non-sensuri – toate acestea sunt filmate dintr-un plan contra plan încadrat puțin mai larg decât un prim-plan, o normă a tradiției înregistrării audiovizuale a dialogului în film și televiziune, dar nu și în tipul de documentar pentru care este cunoscut regizorul. În acestă tradiție a filmului documentar este importantă o anumită subtilitate a celui din spate camerei, care a beneficiat de pe urma evoluției tehnologice (micșorarea aparatelor de filmat, de exemplu). Raymond Depardon își filmează documentarele cu un singur aparat de filmat, dar în cazul „12 Jours”, pentru  a surprinde un plan-contraplan în timp real, este nevoie de două aparate de filmat în mod simultan, echipament care ar putea atrage atenția celor filmați și care ar putea modifica prezența personajelor (una din problemele documentarului observațional este comportamentul subiecților, alterat de prezența camerei, motiv pentru care documentaristul petrece foarte mult timp încercând să-i obișnuiască cu prezența aparatului de filmat). Dar în acel plan-contraplan se ascunde, de fapt, tot sensul acestei discuții: unghiul din care sunt filmați pacienții este plonjat – un plonjeu destul de discret, dar care, pus în raport cu modul în care sunt filmați magistrații care se ocupă de caz (de la nivelul ochilor), plasează pacienții într-o poziție nefavorabilă din start. Aici se dezvăluie, de fapt, discursul filmului: această procedură a celor doisprezece zile nu ajută niciun pacient care a apucat să petreacă atâta timp într-un spital de psihiatrie, acesta fiind doar un mod al sistemului de a se spăla pe mâini de cei internați. Totul este, de fapt, un abandon de care judecătorii sunt în mod clar conștienți; dar asta este procedura, iar procedura se respectă ca într-o proză de Kafka. Direcția filmului se conturează încă din primele interviuri pentru spectator, care observă cum se repetă în mod mecanic interviurile de după 12 zile, dar nu în diegeză, pentru cei care sunt izolați în fața judecătorului, care încă au speranța că o să mai iasă din acel spital.        

În mod simultan, „12 Jours” începe (și se mai găsesc și pe parcurs de încă două ori) cu un travling destul de lung pe holul spitalului, pe fundalul sonor al căruia nu se aude decât o ambianță înfundată combinată cu niște gemete și strigăte, mișcare de aparat care este destul de bizară pentru un documentar de Depardon (datorită predispoziției regizorului de a favoriza încadraturi mai neutre, o cameră ceva mai statică, panoramări și cadre fixe, păstrând punctul de stație al aparatului în detrimentul travlingurilor), rolul acesteia fiind de a ne arăta cum se simte drumul unui pacient pe acele coridoare, adăugând o notă de subiectivitate atipică cineastului. Un al doilea travling de pe holurile spitalului exemplifică și mai bine această experiență a pacientului, șerpuindu-se pe holuri și terminându-se când aparatul de filmat ajunge în fața unei uși deschise, în spatele căruia se află un pat gol cu cearceafuri albe și dispozitive care ajută la imobilizarea pacientului. Un al treilea travling, care pare cel mai încărcat emoțional, începe la fel ca și celelalte, printr-o șerpuială pe holuri, dar de data asta ajunge în holul prin care se iese din spital, unde se văd un televizor, niște asistente în spatele unui birou destul de înalt și ușile glisante de la ieșire. Prezența fantomatică a aparatului de filmat în aceste „interludii” (care separă  interviurile prin travlingurile de pe coridorul adesea pustiu), surprinde sterilitatea și rigiditatea instituționalizării prin simplul mod în care arată acei pereți (văruiți în nuanța aceea de alb gălbui pe care o recunoaștem ca un numitor comun din toate spitalele). În mod simultan, toate acestea vorbesc și despre această distanță dintre omul internat și instituție, după cum ne dăm seama după gemetele din spatele ușilor. Fiecare pacient pare izolat într-o cameră personală, din care poate țipa cu ușa închisă cât poftește. Niciun țipăt nu se aude pe tot parcursul filmului foarte clar: toate se aud înfundat, de parcă sursa zgomotului ar fi de fapt în spatele unei uși.

Din când în când, aparatul de filmat își mai petrece timp cu oameni în curtea spitalului; îi vedem fumând sau desfășurându-se în tot felul de moduri. Un personaj își târâie picioarele. Un alt personaj, ceva mai înalt, trage ultimele fumuri dintr-o țigară. Un bărbat scund se apropie de cameră încruntându-se. Evenimente scurte, izolate, fără sonor (pe fundal se aude des muzică), care par a fi foarte asemănătoare cu fotografiile pe care narează Depardon în „Contacts”(1990). Privind seturile de fotografii din acest film putem observa că autorul nu fotografiază un eveniment pentru o singură dată, ci într-o serie de minim trei fotografii, lucru care îi permite să descrie acele scurte acțiuni și, în timp, oferind senzația de mișcare, realizând același efect ca și în „12 Jours”. De altfel, în „Contacts”, Depardon descrie întreaga incursiune dintr-o asemenea instituție într-un voice over sobru în care vorbește în mod direct despre ce crede el că înseamnă misiunea de fotograf și despre lucrurile care i se întâmplau acolo. „Du-te naibii cu camera ta de fotografiat!” îi spune un pacient care își dă seama că este fotografiat. În acel monolog se mai explică de fapt, indirect, cheia de citire către toate filmele sale. Pe Raymond Depardon nu pare să îl intereseze nimic scandalos, nimic care să provoace rușine celui fotografiat sau filmat, lucru care ar fi o tentație destul de mare pentru un cineast, aceea de a se lăsa dus de val și de a filma un material neadecvat din punct de vedere etic.

Între toate aceste aspecte, „12 Jours” e un film ce pune punctul pe „i” când  vine vorba de înțelegerea vieții dintr-un asemenea spital, vorbind pe față despre lupta dintre om și instituție, aspecte ale sănătății mintale și actul de a te uita fără prejudecăți la oamenii din realitatea depărtată.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s