[Review] The Killing of a Sacred Deer

The Killing of a Sacred Deer

Uciderea cerbului sacru

Marea Britanie, SUA, Irlanda 2017

regie: Yorgos Lanthimos
scenariu: Yorgos Lanthimos, Efthymis Filippou
imagine: Thimios Bakatakis
montaj: Yorgos Mavropsaridis
distribuție: Nicole Kidman, Colin Farrell, Barry Keoghan

 

de Georgiana Mușat

killing-of-a-sacred-deer

 

 

Personajele din filmele lui Yorgos Lanthimos dispun de o sinceritate bizară, asociată cu lipsa de empatie. Ele spun pe gură tot ce gândesc și relatează robotic tot ce li se întâmplă, însă sunt epurate simultan de orice fărâmă de emoție sau trăire față de celălalt. În “Kynodontas”/“Canin” (2009), această lipsă umană e justificată de faptul că părinții își conservă odraslele în eprubeta familiei, complet etanșate de restul lumii, în care bunicul lor e Frank Sinatra, iar vocabularul un construct personal care suferă mutații în funcție de context. În “Alpeis”/“Alpii” (2011), un mini-grup de terapie impersonează decedați, executând un performance care să le ajute pe rude să treacă mai ușor peste șocul morții. Depersonalizarea acestor oameni e sinonimă cu numele grupului, “Alpii”, un nume generic care sugerează distanțare. Similar, în “The Lobster”/“Homarul” (2015), interacțiunile umane sunt atât de rare încât e nevoie de un imbold existențial (amenințarea transformării permanente într-un animal) pentru ca oamenii să se împerecheze din nou.

 

În acest context, familia lui Steven (Colin Farrell) din “The Killing of a Sacred Deer”/“Uciderea cerbului sacru” pare inițial cât se poate de normală: părinții, medici, își cresc copiii cu salată, își complimentează părul reciproc și trăiesc în armonie, fiecare udând plantele din fața casei cu regularitate. Această armonie aparentă începe să se spargă odată cu vizitele tot mai dese și mai intruzive ale lui Martin (Barry Keoghan), fiul unui fost pacient al lui Steven, decedat în timpul operației. El se infiltrează anomalic în sânul familiei (la fel ca străinul din “Teorema”r. Pier Paolo Pasolini, 1968), seducând-o pe fiica lui Steven, Kim (Raffey Cassidy) și discutând despre pubertate cu Bob (Sunny Suljic). De aici, lucrurile o iau razna: sub convingerea că Steven i-ar fi omorât tatăl, Martin își asumă o instanță divină și îi trăznește pe copii cu o maladie care le paralizează jumătate de corp, acordându-i tatălui un ultimatum pentru sacrificarea unuia dintre ei. Boala își atinge acmeea odată ce îi sângerează ochii bolnavului, o metaforă christică a sacrificiului.

 

Această intrigă e o reinterpretate de facto a mitului Iphigeniei, de Euripide. În tragedia antică, după ce regele grec Agamemnon îi ucide zeiței Artemis o căprioară sacră, rămâne blocat pe o insulă cu soldații săi, iar zeița îi cere moartea fiicei sale, Iphigenia, pentru a-și putea continua călătoria. Într-una dintre cele mai viscerale secvențe din filmul lui Lanthimos, Martin îi smulge o bucată de carne din brațul lui Steven, apoi își smulge sieși o altă bucată, pentru a-i exemplifica ideea de dreptate. Ceea ce face Martin, pe de altă parte, e să augmenteze lipsa de empatie care guvernează viețile acestor oameni. Neobișnuiți cu metafora suferinței celuilalt, ei trebuie s-o simtă pe propria piele, singura care contează pentru ei. Corporalitatea este unicul mediu prin care aceste ființe se pot manifesta, în lipsa reperelor morale. Acest lucru se vede pe tot parcursul filmului: în joculețele erotice ale părinților, în care femeia rămâne nemișcată în timpul copulației (similar, Kim își imită mama când vrea să facă sex prima oară), în felul în care copiii își târăsc trupurile paraplegice prin casă și în felul în care își folosesc corpurile pentru a-l seduce, la rândul lor, pe tată, și a-l determina să-l sacrifice pe celălalt.
Luând forma unui thriller neo-kubrickian, Lanthimos experimentează stilistic cu încadraturi când foarte simetrice, când extrem de diforme, unghiuri plonjate (perspectiva camerei de supraveghere), mișunând printre personaje ca o prezență artificială ce înregistrează nemediat realitatea. Singurul cadru filmat din mână pare, cu atât mai mult, într-o astfel de stilistică susținută, un extraterestru, un ultim vestigiu de imperfecțiune într-o lume atât de dezinfectată. În aceeași structură, coloana sonoră funcționează ca un tremolo kubrickian periodic, care să acumuleze tensiune. În “Eyes Wide Shut”/“Cu ochii larg închiși” (r. Stanley Kubrick, 1999, pe care-l citează prin simpla distribuire a lui Nicole Kidman, minunată), era Ligeti, prin Musica Ricercata 2. Aici vorbim despre Janne Rättyä, cu De Profundis. Ambele teme muzicale sunt anticipări ale unui deznodământ sângeros/dramatic. Deși ritmul din “The Killing of a Sacred Deer” e unul extrem de lent, el capătă accente de body-horror și de realism psihologic à la Haneke, iar referințele sale (atât cinematografice, cât și picturale și mitologice) sunt evidente, făcând ca Lanthimos să satisfacă atât un public pretențios obișnuit cu art-house (pentru care tracking shot-urile kubrickiene sunt eye candy), cât și un spectator mediu care poate să deducă ușor că totul este o metaforă asupra vinovăției umane. La urma urmei, până și ciudățeniile din “The Shining” (r. Stanley Kubrick, 1980) puteau fi interpretate exclusiv prin filtrul nebuniei lui Jack Torrance. Nu știu în ce măsură “The Killing of a Sacred Deer” marchează o trecere înspre mainstream a lui Lanthimos, însă e cu siguranță cel mai accesibil film al său.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s