[Review] You Were Never Really Here

You Were Never Really Here

N-ai fost niciodată aici


UK 2017
regie: Lynne Ramsay
scenariu: Lynne Ramsay, după un roman de Jonathan Ames
imagine: Thomas Townend
montaj: Joe Bini
sunet: Paul Davies
muzică originală: Jonny Greenwood
distribuție: Joaquin Phoenix, Judith Roberts, Ekaterina Samsonov

de Laurențiu Paraschiv

you were

 

 

Într-o secvență din începutul lui „You Were Never Really Here”, un cadru dezvăluie un semn cu „nu deranjați” agățat de ușa unei camere de hotel. La fel cum protagonistul filmului nu o face, nici Lynne Ramsay nu se înhamă să-l respecte: cel de-al patrulea lungmetraj al ei deranjează atât prin alegerea subiectului, cât și prin tratarea explicită a acestuia. Joe (Joaquin Phoenix), fost soldat și agent FBI, trăiește de pe urma misiunilor îndeplinite în calitate de asasin plătit. Specialitatea lui e să salveze copiii din ghearele celor care-i exploatează sexual, prin orice mijloace posibile și adesea cu mai multă forță decât necesară, iar atunci când Nina (Ekaterina Samsonov), fiica unui politician, e răpită, îl vedem în acțiune. Deși violența și sângele arătate pe ecran sunt extreme, nu sunt niciodată nejustificate sau gratuite. Ramsay reduce impactul emoțional indus de acestea cu ajutorul stilului liric prin care le abordează. Astfel reușește să găsească frumusețe în ceea ce se presupune a fi urât și să creeze o estetică a brutalității: un cadavru învelit în plastic se îndreaptă către fundul unui lac, iar o șuviță lungă, blondă de păr plutește deasupra acestuia, doi bărbați care zac însângerați pe podea, dându-și ultima suflare, se țin de mână și cântă un cântec monoton. Sunt detalii care previn filmul să cadă într-o extremă care l-ar fi făcut greu de digerat, care oferă posibilitatea iertării, după tot carnagiul și durerea provocate, și a luării de la capăt, cea mai curajos ilustrată prin propunerea unui final tragic posibil fals. Atunci când nu glamourizează violența, regizoarea se distanțează de ea, de cele mai multe ori făcându-ne părtași la izbucnirile lui Joe prin intermediul unor imagini surprinse de camerele de supraveghere, și asta pentru că interesul ei se află în altă parte, anume în portretizarea psihologică și directă a personajului și a ilustrării frământărilor acestuia.    

Joe, subiectul pe care Ramsay își propune să-l analizeze, e genul de lup singuratic care funcționează după propriul set de etici și-și practică meseria cu un profesionalism fanatic. Cruzimea pe care o manifestă față de prădătorii sexuali e excesivă, iar mintea îi e invadată adesea de amintiri a căror natură e chestionabilă. Nu există informații care să clarifice dacă el însuși a fost victima unui astfel de abuz, posibil chiar în cadrul propriei familii, sau observarea copiilor pe care i-a salvat în astfel de situații l-a adus în starea în care-l întâlnim inițial, dar indiferent de motivarea lor, imaginile sunt puternice și funcționează. Aceasta se datorează într-o anumită măsură și montajului, care devine din ce în ce mai rapid odată cu acumularea de răni fizice din încercarea de a o salva pe Nina. Dar adevărata eficiență a flashback-urilor stă în faptul că, deși chinuitoare, par a-l încărca pe Joe cu energia necesară ducerii la bun sfârșit a misiunii. Totuși, Joe nu întruchipează pe deplin stereotipul asasinului plătit. Fizic, putem vorbi de o construcție aparent arhetipală: corpul mătăhălos ce prezintă pilozitate accentuată îi e acoperit de cicatrici, arma de care se folosește e un ciocan pe care-l mânuiește cu ușurință, iar cuvintele îi sunt atent gândite, calculate. Cu toate acestea, nuanțele îl fac uman și-l diferențiază de criminalii cu sânge rece pe care-i găsește amuzanți (la un moment dat îl ironizează pe Norman Bates din „Psycho”-ul lui Hitchcock, mimând secvența crimei de la duș): cântă împreună cu mama sa în timp ce curăță tacâmurile, se uită alături de ea la filme și are grijă să nu-i lipsească nimic, e protectiv cu copiii pe care-i salvează și se simte incomod atunci când sângele altora îi atinge pielea.

Scopul și delimitarea protagonistului reprezintă, însă, doar un motiv pentru ca Ramsay să experimenteze cu un film care merge în mai multe direcții, fără a pune, însă, accentul pe una mai mult decât pe cealaltă. Detaliile de ansamblu specifice dramelor kitchen-sink sunt prezente și aici ca și în filmele sale anterioare, de la protagonistul furios nu chiar atât de tânăr, dar încă deziluzionat de societatea modernă, până la plasarea lui într-o familie disfuncțională dintr-un mediu marginal și abordarea unui subiect de interes social și politic controversat, însă nu aprofundează niciodată aceste aspecte la fel cum o face, de exemplu, în „Ratcatcher” (1999). La fel de bine ar putea trece și ca revenge thriller, în care copilul devenit adult se răzbună pentru suferințele trăite cu ani în urmă, însă nu există niciodată siguranța că trecutul arătat îi aparține, la fel cum nu există nici siguranța că ce vedem pe ecran este adevărat și nu reprezintă, de fapt, un simplu produs al imaginației lui, filmul mizând în cea mai mare parte pe această ambiguitate.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s