[Review] Familia mexicană- Nuestro tiempo

de Andreea Chiper

44886081_599873577135971_659316190476238848_n

Ultimul film al lui Carlos Reygadas se devoalează pas cu pas ca o dialectică între reproșul mut și răbufnirile violente ale iertării. După toate explorările stilistice din filmele anterioare, cineastul mexican atinge cu „Nuestro tiempo (2018) un summum al răbdării cu imaginea, cele trei ore de film despicând minuțios un mariaj în ruină și niște oameni rupți în două de propriile contradicții.

Se pot depista în filmele lui Carlos Reygadas câteva obsesii estetice reluate în permanență, însă din ce în ce mai rafinate de la un film la altul; Cinemascope-ul ar fi una din ele (de altfel regizorul însuși recunoaște atașamentul față de acest format), apoi săpăturile constante în contingentul provocat (eventual autoprovocat, după alte mărturisiri) și în cele din urmă raportul indispensabil la o umplutură documentară extrem de pregnantă. Aceasta din urmă este, pare-se, un nivel esențial în structura lui „Nuestro tiempo, filmul dedublându-se pe teren autobiografic prin alegerea actorilor, y compris familia cineastului și Reygadas însuși, pentru protagonistul chinuit. Această ecuație a casting-ului amintește chiar de unele decizii regizorale din cariera lui Cristi Puiu, care, asemeni lui Reygadas în 2018, făcea în Aurora (2010) aceeași mișcare de finețe autoreflexivă (nu lipsită de anumite riscuri), distribuindu-se pe sine în rolul tatălui-de-familie-destrămată-devenit-criminal (asemănarea rezidă nu atât în decizie per se, cât în necesitatea imediată de unde recurge- niciunul negăsind un actor pliabil pe anvergura psihologică a personajului).

Prin filmarea în locație, regizorul stăruie în încăpățânarea de a face uz de un millieu natural, de a exploata cât mai mult potența spațiilor reale, iar asta se vede bine încă de la început, în introducerea extatic-tinerească a destrăbălării pe plajă, unde un grup de copii/tineri (segregați pe vârste) petrec câteva ore de relaxare în noroiul mexican (un episod care nu va mai fi evocat nicăieri în film, probabil una din multele articulații de realism derutant prin care cineastul refuză să-și menajeze spectatorii). Tot așa, în larghețea formatului, ferma de animale a familiei ni se desfășoară în întregul ei pitoresc sud-american, tocit anterior de telenovele latino și demitizat în „Nuestro tiempo prin cadrele lungi și răbdarea cu care curg întâmplările.

De fapt, geografia specifică e un motiv vizual (în cele din urmă și organic) statornicit în tot filmul, terenul arid al fermei devenind cumva teatrul de desfășurare al conflictului dintre bărbat și femeie, mai întâi mocnit și camuflat sub masca firescului, apoi explodat în certurile din sânul familiei. Juan urmărește o traiectorie bine trasată a crizei personale, alunecând din seninătatea soțului înțelegător (încornorat benevol) în anxietatea voyeur-ului gelos. După ce acceptă aventura soției cu Phil (Phil Burgess), un antrenor de călărie aciuat pe la ferma soților, protagonistul începe o partidă toxică de spionaj ipocrit, disimulând simultan calmul și siguranța de sine. Toată tactica lui e în fond un joculeț masochist (psihologic vorbind), dominat inițial de iluzia controlului, însă scăpat tot mai mult din hățuri, odată cu frizarea limitelor spre exagerări evidente (de pildă, plasarea incognito a nevestei în patul prietenilor). În construcția personajelor asta e o mișcare foarte abilă, întrucât introduce echivocul balanței de putere dintre cei doi: dacă Juan era „regizorul” momentelor de tandrețe extraconjugală, în final mingea ajunge în terenul lui Esther (Natalia López), mai împlinită și suficient de lucidă cât să ia decizii ferme. Într-o relație susținută pe un hide-and-seek erotico-bolnăvicios, finalul e inevitabil și cel mai probabil definitiv.

Aerul de nefiresc îmbibat în lucruri și oameni e prezent și aici, ca peste tot în cinemaul lui Reygadas (cu toate că regizorul neagă orice influență mistică), însă pare să se îndrepte mai mult spre zona obscură a psihologicului; simbolic, există în film câteva piste vizuale unde concretul rimează cu tulburarea interioară a oamenilor. Cel mai fățiș exemplu e un montaj forte de cadre din secvența unui drum cu mașina: nervozitatea femeii răzbate de la pedala de accelerație până la roata mașinii care gonește pe asfalt, trecând prin parbrizul aburit și ajungând și la mecanismele trepidante de sub capotă, totul derulându-se cu viteză, într-un șir de încadraturi restrânse peste care răzbește ritmul neliniștitor al ploii și melodia dulceagă de la radio.

Având ca miză o poveste personală și jonglând cu expresiile unui sine mutilat de gestica paranoidă a personajului, cineastului mexican îi reușește un melanj foarte izbutit de ficțiune și viață reală ca background al dramei de familie. Din nou, tabloul normalității absolute e detonat de nepotrivirile sufletești dintre oameni.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s