[Review] Capernaum/Capharnaüm

Liban, SUA, 2018
regizat de Nadine Labaki

 

de Diana Smeu

Capernaum (în ebraică) înseamnă atât un haos aglomerat de obiecte, cât și un spațiu al consolării și al confortului. Actrița-regizor Nadine Labaki utilizează aceste două înțelesuri în straturile narative suprapuse pe care le dezvoltă călătoria coming of age la care este supus Zain (Zain Al Rafeea), un copil-de-copil de 12 ani care își dă în judecată părinții pentru că i-au dat viață. Acesta îi înfruntă din poziția unui prizonier după ce o serie de întâmplări tulburătoare îl trimit într-un centru de delicvență juvenilă.  

Filmul alternează constant între două planuri temporale: secvențe din momentul procesului final sunt inserate printre cele descriptive ale tabloului domestic, ale orașului murdar din Liban în care trăiește Zain, înconjurat de un număr parcă infinit de frați și surori. Vânzarea surorii mai mari către proprietarul casei în care locuiește familia, pentru a-i deveni soție, îi produce o explozie de furie băiatului, care fuge de acasă. Într-un parc de distracții – un topos de-a dreptul pornografic pentru brutalitatea sărăciei din jur – o cunoaște pe Rahil, o femeie care a imigrat în Liban în mod ilegal și își crește pe ascuns bebelușul. Personajul acesteia aduce în diegeză un alt plan al filmului, devenind substitutul mamei pe care și-ar fi dorit-o și Zain, iar Yonas, fiul ei, poartă locul surorii Sahar. Atunci când Rahil este arestată, filmul investește în personajul lui Zain puteri supraumane. El acționează cu o hotărâre și o precauție adulte, iar seria alegerilor suprinzător de asumate pe care le face pentru a avea grijă de el și de Yonas nu sunt dozate cu echilibru. Se creează un vârtej de situații cu accente melodramatice, care în ideea de a atinge empatia publicului, detașează filmul de valoarea de autenticitate existentă până în acel moment și îl transformă într-un poverty porn teribil. Astfel, muzica subliniază tautologic momentele limită, iar mișcările camerei de mână devin evident haotice în secvența încăierării dintre Zain și mama sa sau în cea în care el se reîntâlnește cu Rahil, cu scopul de a livra în mod direct aceeași răscolire de emoții pe care o simt și personajele.

Camera insistă puternic pe prim-planurile personajelor, aspect care culminează cu stop-cadrul din final, care decupează zâmbetul băiatului, imaginea persistând pe ecran pentru o durată aproape interminabilă. Chiar dacă sunt abordate teme de mare interes, articularea mesajului pare a se pierde în exact artificializarea lumii, transformată într-un loc al tragicului și mizerabilismului extrem. Premisa filmului eșuează prin alegerea de a-l izola pe Zain drept victimă, ale cărui puteri de adaptare sunt exagerate în dorința de a-i acorda potențialul de erou.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s