[Review] Distanța dintre mine și mine

România, 2018
regizat de Mona Nicoară și Dana Bunescu

 

de Emil Cătălin Vasilache

Odată cu instaurarea regimului stalinist, Nina Cassian, o militantă comunistă încă din timpul ilegalității, își schimbă raportarea la ideologie, fiind mai târziu cenzurată și acuzată de formalism. În apartamentul ei din New York, cu cărți, cești de cafea și scrumiere pe jumătate pline, Nina Cassian relatează acele gânduri, trăiri și frustrări care i-au marcat atât cariera artistică, cât și viața personală. Regizoarea i se adresează Ninei în mod direct, punând-o față în față cu diverse materiale de arhivă, precum filme scrise de autoare, interviuri și vizite televizate, provocând de la ea reacții-comentariu. Acest demers conturează dihotomii între realitatea personală a protagonistei și realitatea factuală. Tonul ei hazliu, auto-ironic și auto-reflexiv, prin care își demască ignoranța, candoarea și fanatismul, atribuie filmului caracterul ludic al poetei și operei sale. Se aduce în discuție statutul ei de dizidentă, dar și reputația de femme fatale atipică datorită figurii sale „dantești”. În ciuda folosirii persoanei întâi în titlu, filmul dorește să cuprindă dintr-o perspectivă exterioară personalitatea Ninei Cassian. Se ajunge la asta prin inserarea unor fragmente muzicale realizate după partituri scrise de ea, prin filmări amatoricești în care apare, prin rapoartele securității despre ea, adică produse ce nu îi aparțin. Iar titlul capătă însemnătate prin discursul nechestionat al scriitoarei. Ea redă conținutul unei povești pline de capriciile și calambururile ce o definesc.

Merită adusă în discuție și raportarea trioului de realizatoare la discursul Ninei Cassian, în ideea în care acesta poate fi văzut ca un manifest anti-comunist. Dana Bunescu, care a lucrat și la „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu” (r. Andrei Ujică, 2010), vorbind despre film, își declara angoasa față de Ceaușescu: „Când am plecat la lucru știam un singur lucru – că l-am urât. Eu am rămas cu același sentiment, numai că acum știu ceva mai multe despre el.” La rândul ei, Mona Nicoară remarcă: „În film, sunt interesată de chestiunea responsabilităţii şi alegerilor noastre personale atunci când suntem confruntaţi cu injustiţia”, pe când Ada Solomon pare să fie motivată mai degrabă de surprinderea „ultimului cântec al lebedei”. Astfel, filmul poate fi citit ca o critică la adresa sistemului comunist ceaușist, în favoarea unei poziții umaniste, anti-ideologice. Acestea fiind spuse, caracterul profund emoționant primează, iar refamiliarizarea unei noi generații cu o artistă atât de aprigă și prea puțin discutată e remarcabilă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s