[Review] Fugue / Fuga

Polonia, Republica Cehă, Suedia, 2018
regizat de Agnieszka Smoczynska

 

de Ilinca Miroșanu

La trei ani după un debut efervescent, regizoarea poloneză Agnieszka Smoczynska revine pe marele ecran în umbra unor așteptări neîndeplinite. În „The Lure”/ „Córki dancingu” (2015), povestea de dragoste atipică dintre un bărbat și două sirene lua viață prin aportul proaspăt al fantasticului, muzicii și dansului; filmul ține datorită extravaganței. Iată, deci, de ce „Fugue” ratează ținta: în lipsa unei abordări stilistice consecvente, filmul uită pe parcurs că a pornit de la o premisă subiectivă – tulburarea disociativă văzută prin ochii bolnavului –, preferând, până la urmă, explicațiile pe gură în detrimentul celor audio-vizuale.

Dar să o luăm de la început. Urmărim o animație țipătoare a unui cap albastru din gura căruia se târăște afară o omidă – sugestia dereglării psihice este anunțată limpede din primul cadru al filmului și, în consecință, înțelegerea acestui fenomen pare că va fi posibilă prin indicii formal asemănătoare. Așadar, când animația se încheie și ne găsim în plin cotidian (o stație aglomerată unde Alicja, interpretată de Gabriela Muskala, ignoră privirile celorlalți și urinează la marginea peronului), așteptarea ce se construiește inconștient este de a căuta un sens maladiei de care suferă protagonista, poate nu atât pentru a descoperi o serie de explicații medicale, ci pentru a putea privi, măcar pentru o scurtă perioadă de timp, printr-un alt filtru mental, neobișnuit și poate greu de imaginat.

Cu toate acestea, filmul nu se ridică așteptărilor pe care el însuși le creează. Prea puține secvențe ridică fugitiv cortina către universul interior al Alicjei: în timpul unui examen RMN, radiografia creierului ei arată materia cenușie metamorfozându-se în frunze și flori, viu colorate, însă acoperite de ceață; altă dată, coborâm (literalmente) în vis, odată cu Alicja, către o groapă unde zace trupul ei imobil. Dacă în secvențele „realiste”, Smoczynska se folosește la început abil de panoramări largi pentru a arăta distanța dintre protagonistă și ceilalți, curând această abordare devine repetitivă, apoi este abandonată complet, deși relațiile dintre personaje rămân, în mare, neschimbate. În ajutor vine sound design-ul inventiv al filmului, salvator de multe ori, căci este singurul element constant abil în susținerea unui plan subiectiv hiperbolizat, altfel neizbutit deseori nici ca scenografie, nici ca mizanscenă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s