[Review] „Singură la nunta mea”/ „Seule à mon mariage”

Belgia, 2018
regizat de Marta Bergman

de Bogdan Balla

Filmul de debut al Martei Bergman propune o explorare a alienării unei mame singure dintr-o comunitate romă săracă. Pamela (Alina Șerban) își părăsește pe ascuns familia pentru a pleca în Belgia și a se arunca în brațele unui bărbat pe care îl cunoaște on-line prin intermediul unei firme de matrimoniale. Orfană, având-o doar pe bunica ei (Viorica Tudor), de care, în ciuda unor mici discordii, e foarte apropiată, Pamela crește singură un copil într-un sat izolat, subzistând din câștigurile bunicii ei ca solistă într-un taraf. Relația celor două e construită atent într-un amplu studiu de personaj. Conflictele lor, deși tratate ca certuri mărunte și nesemnificative, ascund de fapt probleme mult mai complexe: de la reproșurile Pamelei că n-a fost niciodată trimisă la școală, la refuzul bunicii ei de a-i permite orice formă de independență sau de a-și găsi o slujbă, pentru că asta ar însemna să-și neglijeze copilul și gospodăria.

„Seule à mon mariage” e îmbrăcat într-un discurs feminist care abordează problema rolului stereotip al femeii, de pildă, în secvențele din sediul firmei de matrimoniale, unde femeile analizează compatibilitatea dintre zodii și caută cele mai bune unghiuri pentru pozele pe care ar trebui să le vadă bărbații, situație prin care trece cu stânjeneală și Pamela. În același timp se detaliază ambiția unei femei rome crescută în sărăcie de a lupta cu barierele analfabetismului, adaptarea la un context social vestic și ruperea de familie.

Bruno (Tom Vermeir), bărbatul pentru care își sacrifică familia și pleacă în Bruxelles, refuză un contact sexual în seara în care se întâlnesc pentru prima oară, amintindu-i că o relație trebuie să funcționeze pe respect reciproc. Același tip de comportament gentil și atent e predominant în construcția personajului lui Bruno, în ciuda faptului că între cei doi se naște de la bun început o problemă a comunicării, dar niciodată o criză. Pamela nu poate lega coerent câteva propoziții în franceză, însă Bruno și chiar colegii sau familia lui, reușesc să înlesnească o legătură cu ea, într-un soi de comunicare minimal-verbală, care cumva are succesul de a-i apropia pe cei din jur.

Dialogurile și gesturile plusează realismul contextului. Tranziția de la peisajele fruste și sărăcăcioase ale satului natal la condiția middle class a lui Bruno se vede până și în gestul Pamelei de a lăsa apa de la robinet să curgă, dansând pe manele în bucătăria lui și cotrobăind prin rafturi, parcă eliberată de constrângerile sărăciei și prevăzând un viitor mai bun pentru ea și familia ei. Ce încarcă inutil filmul sunt cadrele de inspirație impresionistă din pădure și momentele de reverie, care nu adaugă nimic în construcția personajelor, ci mai degrabă se îndreaptă spre clișeu și o formulă modernistă vetustă. „Seule à mon mariage” nu vine cu vreo propunere cinematografică nemaivăzută, dar concentrează un discurs feminist construit dibace, studii ample de personaj și atenție la detalii și dialoguri.

Un gând despre „[Review] „Singură la nunta mea”/ „Seule à mon mariage”

  1. Pingback: Blogosfera cinefilă: 27 mai - 2 iunie 2019 - Cinefilia

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s