[Interviu] Cinemaul care nu s-a născut încă: cu Carlos Reygadas

de Bogdan Balla și Andreea Chiper

traducere din engleză de Andreea Chiper

 

Carlos Reygadas e una din cele mai fascinante figuri ale cinematografiei mondiale din prezent; filmele lui, la granița dintre epifanii cotidiene și explozii umane înghițite în sec, se află într-un colțișor aparte din lumea cineaștilor care tratează realul cu instrumentele ascuțite ale propriei minți. Aflat la București cu ocazia unei retrospective organziate de Les films de Cannes à Bucarest, regizorul mexican și-a rupt o jumătate de oră să ne întâlnească într-un restaurant îmbâcsit, unde am vorbit despre cinema și metafizica lui.

 

Film Menu: Dacă am putea descrie filmele tale într-un anume fel, am spune că sunt niște home-movie-uri somptuoase, dau în vileag și analizează fiecare mic detaliu al vieții. Care e procesul sau dialectica din spatele felului în care alegi aceste aspecte de viață și le integrezi în filmele tale?

Carlos Reygadas: Cred că multe din evenimentele și aspectele acestea întâmplătoare din film vin într-un mod foarte natural, datorită unei metode generale pe care o folosesc și care e baza propriei mele definiții a cinemaului și e totalmente opusă ideii de a spune o poveste bună. Vezi tu, mulți spun că cinemaul înseamnă să spui o poveste bună. Eu cred că asta e absurd. Asta mi se pare mai degrabă literatură, nu cinema. Pentru mine cinemaul înseamnă să captezi prezențe. Prezența oamenilor, a animalelor, peisajelor, elementelor naturii, vântului. Pentru mine, narațiunea e un schelet la care adaugi lucrurile cu adevărat importante. E ca la corpul uman, scheletul contează, dar nu e cel mai important lucru. Dar avem nevoie de el, normal. Când scriu, o fac într-o manieră foarte intuitivă, aproape ca și cum aș fi într-o stare de hipnoză. Așa încerc să gândesc, doar prin intuiție. Atunci când lucrezi cu intuiția, toate lucrurile care par întâmplătoare sunt importante în lumea asta pe care o construiești, pe scheletul ăsta. Sunt parte din narațiunea întregului corp pe care încerci să-l prezinți. Dar nu sunt importante narativ doar din perspectiva poveștii, ci și din partea lumii pe care încerci s-o construiești, ca întreg. Ele vin natural atunci când scriu. Când mă gândesc la lucrurile acestea… unele sunt amintiri, unele sunt invenții, altele fantezii. Dar vin pur și simplu în film când mă gândesc la ele. Și apoi încerc să le filmez.

Film Menu: Este perspectiva asta asupra cinemaului legată în vreun fel de fundalul documentar din filmele tale?

Carlos Reygadas: Îmi place să văd lumea, s-o aud, să fiu în diverse locuri și să tac, îmi plac toate aparatele astea care ne ajută să captăm, ca să-i spunem așa, lumea adevărată. Nu vreau s-o captez chiar ca-n documentare, ci să construiesc ceva cu materialul ăsta luat din lumea reală. Și știu că din momentul în care începi să filmezi și să montezi, prin însăși arta de a face aceste lucruri deja o reinterpretezi, dar vreau ca materialul respectiv să fie autentic și atunci construiesc ceva radical diferit. În filmul acesta de exemplu [„Timpul nostru”/„Nuestro tiempo”], suntem eu, soția mea și copiii noștri, și totuși nu e viața noastră. Lumea crede că e viața noastră, dar nu e. Sentimentele veritabile, expresiile, felul în care vorbim sunt foarte similare cu cele reale, dar de vreme ce sunt captate de cameră, se transformă în altceva. Și apoi începe un film de ficțiune și cinemaul poate deveni ceva mai asemănător cu literatura. E ca și când la început fusese foarte apropiat de pictură, dar odată ce îl captezi, tot materialul devine mai similar literaturii, pentru că vreau să construiesc și să modelez aceste limbaje după propria mea interpretare. Dar atunci când filmez îmi proiectez în permanență propria viziune, cum fac Hitchcock sau regizorii de ficțiuni-fantezie pure. Fac așa pentru că-mi place lumea autentică.

Film Menu: În „Japón”, de pildă, comunitatea din sat joacă un rol foarte important. Cum a fost să regizezi niște oameni reali să-și joace propriile roluri, oameni care nu mai lucraseră în cinema?

Carlos Reygadas: Nu-și joacă chiar propriile roluri, mai degrabă își mobilizează propria ființă, energia lor reală, sinele lor real. Dar nu joacă niciun rol propriu-zis, doar se află acolo. E ca și când ceri cuiva să-ți pozeze, ei nu joacă niciun rol, pur și simplu stau acolo, sunt doar prezență și eu asta încerc să fac în filmele mele, la o scară mai mică sau mai mare, însă asta doar gravitează în jurul plăcerii de a privi și asculta.

Film Menu: Și asta înseamnă că oamenii poartă măști, iar tu încerci să descoperi ce e dincolo de ele?

Carlos Reygadas: Masca, cum spui tu, face parte din cine suntem. Ipocriții folosesc măști tot timpul. În filmele mele, ipocriții vor părea de regulă ipocriți, pentru că și asta e parte din ei. Dar nu mă interesează măștile artificiale, ca cea a lui Macbeth sau masca unui criminal, nu, eu vreau energia reală, autentică a fiecărei ființe umane, inclusiv măștile pe care decid să le poarte în viața de zi cu zi.

Film Menu: Despre felul cum împletești religia și sexualitatea. În „Japón” și în „Bătălie în ceruri”/„Batalla en el cielo” există senzația asta de puritate în secvențele cu sex, de parcă actul sexual presupune o formă de salvare. În „Lumină tăcută”/„Stellet Licht”, adulterul e cauza rupturii, în timp ce în „Post Tenebras Lux”, scenele de sex din saună au aparența asta a mundanului, de parcă provin din mediul natural al personajelor. Cum e sexualitatea portretizată în filmele tale, până la urmă? E o formă de salvare, stă la rădăcina răului sau e doar un alt aspect al vieții?

Carlos Reygadas: E doar o parte foarte importantă a vieții, una foarte misterioasă probabil, pentru că pe de o parte reflectă instincte foarte simple, precum instinctul conservării sau cel al supraviețuirii, și pe de alta e una din cele mai complexe acțiuni umane, pentru că e conectată de aproape la conștiința omului ca individualitate, și prin urmare dezvăluie nevoia acestor individualități de a găsi alte individualități ca să se completeze pe sine. Se-ntâmplă să fim o specie gregară, și chiar dacă știm că suntem un sine și știm că și ceilalți sunt tot un sine, ne căutăm totuși unii pe alții. Cumva ne simțim compleți numai când intrăm în contact cu ceilalți, pentru că asta face parte din natura noastră, probabil natură animală ori probabil legată de conștiință, și legată de asemenea de raționalitate, deci în sensul ăsta nu suntem ca oile, nici ca tigrii, dar suntem ceva care să poată susține toate nevoile și instinctele astea. Conștientizăm că suntem pe cont propriu, dar îi vrem pe ceilalți, iar sexul se apropie mult de asta, cred că în ambele sensuri. Nu vreau să fac filosofia sexului, pentru că de fiecare dată reprezintă altceva, însă sexul în viața reală e și foarte vast, poate avea însemnătate în multe feluri, e o pierdere de vreme să încerci să-l definești. Înseamnă prea multe lucruri.

Film Menu: Privind înapoi la „Lumină tăcută” și „Post Tenebras Lux”, filmele tale par infuzate cu un fel de inefabil. Există vreo paralelă între filmele tale și realismul magic din literatură? A influențat în vreun fel activitatea ta de cineast? Poate prin credințele metafizice?

Carlos Reygadas: Nu. Nici măcar credințele metafizice. Nu cred în Dumnezeu sau spiritualitate, energie, nimic de felul ăsta. Dar cred că propria conștiință e o întâmplare atât de puternică încât ne face să simțim că există ceva dincolo de orice lucru. Și ne dăm seama că toate lucrurile au o anumită putere și cumva, hai să punem așa problema, totul e viu. Chiar și metalul sau lemnul sau sticla. Înțelegem ce sunt obiectele și proiectăm asupra lor, asupra orice atât de multe gânduri, atât de multă simțire, încât urmele devin, nu neapărat viață, într-un sens metaforic, dar devin atât de importante încât ajungem să le conferim noi atribute transcendentale, dar eu cred doar că lucrurile sunt foarte fizice. Ne proiectăm propria energie care vine din conștiință. De exemplu câinii, ei poate că au foarte multă energie, dar nu au și conșiință, așa că nu inventează dumnezei sau spirite, nu fac meditație transcendentală sau lucruri de genul ăsta, ei doar există. Ei sunt advărații budiști, câinii sau muștele sau plantele. Dar noi știm că existăm. Și de aceea ne dezvoltăm un ego, conștiința de sine, și putem să vedem cumva ego-ul umanității în orice, iar asta e o forță foarte puternică, e motivul pentru care animăm lucrurile și scornim idei care transcend lumea fizică, reală. Așa simt eu lucrurile și felul în care îmi torn filmele. Doar pun camera în față și las lucrurile să vină la ea, o las să capteze toate prezențele. La fel și cu echipamentul de sunet. Amândouă sunt niște invenții extraordinare ale omului. Echipamentul de sunet e chiar mai impresionant decât camera. Gândiți-vă doar că putem să captăm sunetul, să-l reproducem și să-l trăim ca pe ceva real, că nu facem diferența. Deci impactul imaginilor dinamice cu sunet e cu adevărat puternic în mintea noastră și în cinema. Cred că are o capacitate extraordinară de a gravita în jurul acestei temelii. Și de-asta cred că unii spun că cinemaul a murit deja, cum e cazul lui Peter Greenaway. Sincer, eu unul cred că cinemaul încă nu s-a născut, ci e de fapt în mijlocul propriei nașteri. Probabil că va fi avortat, dar cred că abia se naște. Sunt atâtea de descoperit în asta. Problema e că industria entertainment-ului și nevoia umană de a ne șterge gândurile sunt atât de puternice, încât, cum spuneam, va fi un avort, dar tehnic vorbind, ca artă, cred că abia se naște. Dacă am mai exista încă o mie de ani, ceva ce astăzi pare o idee himerică, atunci cred că cinematograful s-ar afla într-o poziție specială în mințile și viețile noastre. Dar în momentul de față îl folosim doar ca pe o simplă formă de literatură.

Film Menu: Privitor la vibrațiile lucrurilor pe care le transmiți prin abordarea ta stilistică, într-o manieră aproape non-academică. Mizanscena ta e aproape mereu un amestec de cadre lungi, jump-cut-uri, detalii pe un chip sau pe un obiect etc. Cum ai ajuns la felul acesta neobișnuit de a te folosi de instrumentarul cinematografic?

Carlos Reygadas: Cred că cinemaul e atât de aproape de vis, sau de reverie, de imaginație… Și cu toții visăm, în moduri mai mult sau mai puțin asemănătoare. Și asta e demonstrat, nu e demonstrat întru totul, dar toți aproape că ne dăm seama. Așa că ne dezvoltăm un limbaj propriu. Fiecare îl are pe al său, dar sunt similare. Asta ca să ne putem conecta unul cu altul prin limbajul vizual și auditiv. Dacă aș fi tu pentru o zi, sunt sigur că aș vedea lucrurile diferit, dar nu chiar atât de diferit. Deci cred că aceste aparate extraordinare chiar ne pot apropia de ideile astea de experimentare și cred că toate regulile despre cum trebuie folosit limbajul vizual sunt în fond o nevoie superficială de reglementare pe care oamenii au inventat-o din frică. Regulile sunt o contrapondere a fricii. Unii oameni vor pur și simplu să reglementeze, televiziunea e reglementată, majoritatea filmelor sunt reglementate, așa că totul pare, cum spui tu, academic, în limitele acestui limbaj, de parcă el ne-ar fi fost dat de Dumnezeu sau prin Codul lui Hammurabi, dar când se spune că acesta e limbajul general-valabil, e completamente fals. E doar o convenție. Oamenii superficiali și cei care iubesc reglementările iubesc și regulile astea, și consideră că așa ar trebui predat cinemaul, asta e ce vor ei să vadă. Dar eu cred că ar trebui să trecem dincolo de astfel de probleme. Atunci când cinematograful se va naște, vom depăși acest stadiu. Toate reglementările de la începuturi, ca atunci când oamenii tindeau să introducă reguli în pictură de exemplu, la sfârșitul Evului Mediu, când arta plastică începea să renască, au durat secole întregi. Nu doar tematic vorbind, ca în cazul religiei sau a peisajelor, dar și în ceea ce privește proporțiile, modul de aplicare a diverselor elemente. Și în cele din urmă, după multe secole, oamenii au vrut să scape de ele și au înțeles că e vorba despre altceva. Deci poate se va întâmpla la fel și în cinema. Toate regulile astea sunt idioate. Și de-asta în mare parte cinemaul e plictisitor și atât de similar televiziunii. E un lucru foarte anost de făcut, să mergi la filme, un mod foarte plictisitor de a-ți petrece timpul liber. Poate asta o să se schimbe într-o zi.

Film Menu: În ziua când cinemaul se va naște în sfârșit, nu?

Carlos Reygadas: Exact. Când o să-nceapă să fie născut. Pentru că o să dureze. O să treacă zeci de ani până se va naște. Ca pictura sau arhitectura sau muzica. Dacă e artă adevărată, o să dureze.

Film Menu: În timp ce „Post Tenebras Lux” avea anumite calități onirice (obiective speciale ca să dubleze imaginea, atmosfera de vis, dialogul, sunetul etc), cu „Nuestro tiempo” pari să fi urmat o structură mai apăsat-narativă. Cum ai descrie această mutație stilistică?

Carlos Reygadas: Chiar nu știu niciodată. Nu fac decât lucrurile care trebuie făcute de fiecare dată. Chiar nu-mi pun niciodată problemele astea. Îmi place reinterpretarea imaginilor. Nu vreau să arate ca privite cu ochiul liber, pentru că în viziunea mea asta e absurd, să reproduci imagini. La telefoane e în regulă; filmezi un accident de mașină, e perfect în regulă. Dar când faci un film, poți foarte bine să reinterpretezi tot ce e în fața ta. De data asta am vrut s-o fac la scară mai mică, dar tot sunt… vechile obiective. E ceva diferit de ochiul liber. Dar nu la fel de mult ca în „Post Tenebras Lux”, deoarece subiectul mi s-a părut deja destul de complicat și n-am vrut să complic și alte elemente ale filmului. Așa că pare destul de direct, dar poate e mai puțin direct decât pare. Nu știu. Nu știu nici măcar despre ce e filmul.

Film Menu: Nici noi.

Carlos Reygadas: Exact. Asta e bine. Știți despre ce e viața? Nimeni nu știe.

Film Menu: Nu cred că avem nevoie să știm.

Carlos Reygadas: Întocmai. E ca Dumnezeu. Puțin mai înainte am zis că nu cred în Dumnezeu, nu? Dar nu sunt sigur că nu există. Ideea e că indiferent dacă există sau nu, e irelevant pentru mine. N-ar schimba nimic din viața mea. Nu ca Dostoievski, care credea că dacă Dumnezeu n-ar exista, am ieși pe stradă și-am omorî oameni la-ntâmplare, știi? Și că dacă n-o facem, e pentru că ne temem de pedeapsa Lui. Pentru mine asta e complet demodat și absurd. Așa stau lucrurile și în film. E totalmente absurd să înțelegi. E ca un peisaj. Nimeni n-o să vorbească vreodată de nevoia de-a-l înțelege. Nici măcar în muzică. Nu spune nimeni „o înțeleg”, oamenii spun „vreau să dansez, îmi place, mă adoarme”, dar niciodată „înțeleg muzica”.

Film Menu: Că veni vorba de peisajele pe care le-ai menționat și de a căror prezență pari să te îngrijești în toate filmele tale. Te inspiri cumva din impresionism în privința lor?

Carlos Reygadas: Nu din câte știu. Dar poate da. Îmi place ideea de impresionism. Ideea că noi compunem imaginile. Dar ceea ce vezi de fapt sunt puncte de culoare și figuri. Și faptul că noi realizăm întreaga figură e o idee minunată. Deci nu te gândești că o să pictezi un chip sau un corp uman, tu de fapt pictezi doar ce vezi, iar în acest fel impresionismul e o mare descoperire în artă.

Film Menu: În afară de „Japón”, filmele tale par concentrate pe viața, conflictul și drama familiei patriarhale. Crezi că filmele tale sunt explorări metafizice în dramele familiei patriarhale? Și dacă e așa, atunci de ce are asta o atât de mare influență asupra felului în care-ți scrii scenariile?

Carlos Reygadas: Chiar n-am încercat niciodată să explorez patriarhalismul. Dar se întâmplă să trăiesc în Mexic, care în trecut a fost cucerit de Occident, inventatorul patriarhalismului și al detașării de viață. E o invenție occidentală care a fost exportată în multe părți ale lumii, inclusiv în cea în care m-am născut eu. Dacă fac filme într-o lume anume, vreau să-i fiu loial. Încerc să reprezint lumea așa cum există ea în realitate. Cel puțin în fața mea. Nu în întregime, pentru că poate exista în multe feluri, ci în felul care mi se desfășoară în fața ochilor. Face parte din arhitectură. Nu e ceea ce contează cu adevărat și cred că asta e o proiecție a mediei și a gândirii contemporane. O gândire superficială. Filmele mele sunt despre oameni. Și pot să schimb toate personajele și să le fac femei sau bărbați și ambele s-ar potrivi în celălalt. Bărbații ar putea fi femei și femeile, bărbați. Mi se pare absurd când oamenii văd ultimul meu film ca pe o proiecție a bărbăției, bărbatul care e rațional și femeia care e emoțională. Unii bărbați sunt mai emotivi decât alții, și unele femei sunt foarte raționale, iar ăsta e un aspect complet secundar în relațiile dintre bărbați și femei. Nu văd diferențele astea și nici patriarhalismul. Mentalitatea vestică e patriarhală și, deci, din ipostaza de occidental, ai putea gândi așa. E o mentalitate inventată cu secole în urmă și s-a dezvoltat foarte bine. Cele mai patriarhale locuri pe care le-am vizitat sunt în Europa. Faptul că bărbații sunt mai puternici, fizic vorbind, a determinat multe lucruri pe planeta asta. Nu nepărat în sens bun. Dar oricum, nu cred c-ar trebui să vorbim despre asta, ci să ne concentrăm mai mult pe libertatea umană.

Film Menu: Ești un umanist?

Carlos Reygadas: Nu prea știu. Spune-mi tu ce înțelegi prin umanist.

Film Menu: Cred că un umanist e o persoană care crede în salvarea omului prin om.

Carlos Reygadas: Doar pe jumătate. Dar simpatizez cu umanismul. Totuși cred că există alte elemente mai importante care lipsesc din ecuație. Care e antonimul umanistului? Un cinic? Nu…

Film Menu: Un mizantrop? Poate?

Carlos Reygadas: Mda… Nu… Sunt umanist, doar că nu atât de entuziast. Dar nici pesimist [nu sunt]. Umanismul e puțin superficial.

Film Menu: Deci e în regulă să fii cinic uneori?

Carlos Reygadas: E ceva dincolo de antonime. Nu mă consider deloc cinic. Zero. Nu sunt mizantrop și nici cinic. Nu cred în asta. Dar nu cred nici într-un umanism plenar. Lipsesc niște părți ale ecuației.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s