[Review] Once Upon a Time… in Hollywood / A fost odată la… Hollywood

de Codrin Vasile

Pe 8 august 1969, Sharon Tate, însărcinată în luna a noua, alături de alți trei prieteni din anturajul lui Roman Polanski, au fost uciși de către membri ai „familiei” Manson. La momentul crimelor, mișcarea flower power era în floare – cu o lună înainte, avusese loc premiera lui „Easy Rider” (r. Dennis Hopper), iar două săptămâni mai târziu avea să aibă loc Festivalul Woodstock. Șocul crimelor Manson avea însă să marcheze începutul sfârșitului mișcării hippie, culminând jumătate de an mai târziu cu dezastruosul Festival Altamont, surprins de către frații Maysles, alături de Charlotte Zwerin, în documentarul „Gimme Shelter” (1970).

Jumătate de secol mai târziu, fascinația publicului pentru crimele „familiei” persistă. Sau cel puțin așa s-ar părea judecând după pleiada de filme și seriale recente care se bazează pe evenimentele acelei nopți – „Once Upon…” este al treilea astfel de film apărut doar în ultima jumătate de an. Ba mai mult decât atât, coincidența face ca la câteva săptămâni după premiera americană a lui „Once Upon…” să fie lansat cel de-al doilea sezon al serialului Netflix „Mindhunter”, coprodus de David Fincher. În „Mindhunter”, Charles Manson este jucat de Damon Herriman, același actor care îl joacă pe Manson și în filmul lui Tarantino. Rolul lui Herriman în „Once Upon…” este însă unul foarte scurt, și asta se datorează faptului că, în economia filmului, crimele de pe 10050 Cielo Drive au o importanță mai degrabă secundară și referențială, neconstituind un nucleu narativ în sine.

De altfel, acțiunea filmului începe cu jumătate de an înainte de noaptea crimelor, când Rick Dalton (Leonardo DiCaprio), un actor alcoolic de TV a cărui carieră pare să fie pe ducă, realizează că la casa de alături s-au mutat cel mai în vogă regizor al momentului și soția sa. Este vorba, bineînțeles, de Roman Polanski (Rafał Zawierucha) și Sharon Tate (Margot Robbie). În timp ce Polanski este un imigrant ale cărui filme europene l-au propulsat în noua aristocrație de la Hollywood, Rick este fix opusul: un membru al „gărzii vechi” hollywoodiene cu acte în regulă, care, incapabil să se adapteze la schimbările din industrie, „retrogradează” și ajunge să facă westernuri spaghetti în Europa.

Dacă câteva luni pe care Rick le petrece în Europa, alături de dublura sa, Cliff (Brad Pitt), sunt comprimate în câteva minute de montaj, doar două zile în Los Angeles iau în jur de două ore de film. Tarantino nu a fost niciodată cel mai concis dintre regizori, dar, în filmele sale anterioare, lungimile aparent nejustificate tind să accentueze anumite tensiuni ale unor structuri narative în general compacte. Din contră, structura narativă a lui „Once Upon…” este deosebit de laxă, Tarantino permițându-și astfel să surprindă fațete cât se poate de variate ale unui Hollywood aflat în schimbare, de la petrecerea extravagantă de la Conacul Playboy, înțesată cu celebrități ale vremii (notabil este Damian Lewis, ca Steve McQueen), și până la atmosfera de horror à la „The Wicker Man” (1973, r. Robin Hardy) din ferma lui Spahn (Bruce Dern).

Recompunerea Los Angelesului copilăriei lui Tarantino este impresionant de minuțioasă, iar nostalgia cu care Tarantino o încarcă este evidentă, acesta aruncând în stânga și în dreapta cu tot felul de referințe audiovizuale. La un moment dat însă, unele dintre acestea încep să fie mai degrabă agasante, ca o colecție de bonus features ce nu se mai termină. Este, de pildă, cazul acelor câtorva fragmente de pastișă în care DiCaprio este inserat în secvențe de seriale și filme ale epocii, care, deși realizate ireproșabil din punct de vedere tehnic, își pierd destul de repede farmecul. Mult mai bine funcționează momente precum interviul cu personajele lui DiCaprio și Pitt din prima secvență a filmului, iar acesta este în primul rând meritul celor doi. DiCaprio este excelent în rolul colericului Dalton, în timp ce Pitt face probabil cel mai bun rol al său de la „The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford” (2007, r. Andrew Dominik) încoace, cu atât mai mult cu cât este totuși vorba de un rol care pe hârtie pare destul de suspect – cascadorul care și-a ucis (?) soția, care bate puști hipioți și care ar fi votat probabil cu Nixon. Chimia celor doi este pe atât de neașteptată pe cât e de reușită, și cele câteva momente de grație pe care le au împreună compensează pentru o mare parte din lipsurile filmului.

Cum ar fi faptul că firele narative care se desfășoară în paralel în film sunt inegale valoric. Tarantino se simte mult mai în largul său ironizând afectuos dinamici tipice de pe platourile de filmare sau scriind dialoguri pentru cuplul Rick-Cliff decât pentru Tate. De-a lungul filmului, rolul ei (ca, de altfel, majoritatea rolurilor feminine ale filmului) este unul straniu de bidimensional: personajul lui Robbie se învârte prin L.A. fără direcție, toată numai zâmbet, în cadre interesante poate doar din punct de vedere scenografic. Entuziasmul și ingenuitatea cu care Robbie o joacă pe Tate sunt totuși molipsitoare; e greu de crezut că rolul său ar fi putut funcționa cu orice altă actriță în locul ei. Așa se face că secvențe precum cea în care personajul lui Robbie intră într-un cinematograf ca să se vadă în „The Wrecking Crew” (1968, r. Phil Karlson), în care joacă, se dovedesc a constitui comentarii mult mai relevante despre relațiile dintre realitate și film decât sfârșitul previzibil, blazat și, în orice caz, de un gust discutabil al filmului.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s