[Review] Four Parts of a Folding Screen/ Patru părți ale unui ecran pliabil Marea Britanie, 2018

regizat de Anthea Kennedy și Ian Wiblin

Într-o încercare de recuperare a evenimentelor secolului trecut, Anthea Kennedy și Ian Wiblin își îndreaptă atenția spre istoriile mărunte, zdrobite și, mai ales, deposedate în timpul Germaniei naziste. „Patru părți ale unui ecran pliabil” (2018) devine o meditație fermă asupra universurilor personale, care se schimbă odată cu intervenția abuzivă a unor regimuri opresive. Iar dacă există un discurs permanent în media despre agenda politică nazistă, cu accente evidente asupra lichidărilor umane, xenofobiei și exhibiției marțiale, prea puțin s-a spus despre deposedare, aplicată cu scopul de a împinge comunitatea evreiască în afara societății civile. Cei doi realizatori corectează și realizează o galerie analitică de locuri, case, obiecte, care acum, nu mai există.

Filmul lucrează la nivelul dihotomiei trecut-prezent. În primă fază, actualizează o serie de documente găsite în arhivele din Berlin, ale căror conținut este expus de vocea controlată, dar ușor fragilă, a naratoarei. Documentele fac referire la zestrea de obiecte care a aparținut lui Nellie Koch – bunica lui Kennedy – și care au fost smulse și scoase pe piața de licitații din Berlin și, ulterior, achiziționate și de nomenclatura Reich-ului. Vocea naratoarei sublinează că banii strânși din astfel de licitații sunt folosiți pentru muniție sau pentru finanțarea unor filme de propagandă împotriva comunității evreiești. Viața lui Nellie se devoalează prin odiseea individuală a fiecărui obiect care i-a aparținut vreodată. Exactitatea documentelor de arhivă în ceea ce privește prețul și unde a fost vândut fiecare lucru în parte, rivalizează cu meticulozitatea adoptată de realizatori în identificarea locurilor exacte în care s-a petrecut licitația. În acest sens, urmând itinerariul din arhivă, camera explorează clădiri, colțuri exterioare de apartamente, mereu decupând în imaginea de ansamblu și păstrând plăcuțe cu numele și numărul străzilor, pe care, concomitent, le menționează și naratoarea. Prezența umană este infimă; straturile de beton păstrează frust povestea exproprierii. Naratoarea se adresează direct spectatorului, folosind pronumele personal you și verbe articulate la persoana a II-a. Discursul achiționează raportarea la prezent, propunând un exercițiu de participare al spectatorului la un moment istoric specific, pe care e posibil să nu-l fi trăit. Astfel, memoria subiectivă este distorsionată de obligația de a trăi la plural, împărtășind în imaginar destinul comunității evreiești.

Seria de observaționale și de inserări ale documentelor alternează cu apariții fizice ale naratoarei, în studio, înregistrând povestea celor două cești, scrisă de Nellie Koch. Povestea este construită în jurul impresiilor senzoriale pe care cele două cești le au în afară spațiului din vitrină sau atunci când sunt separate una de alta. Această alegorie impune o nostalgie copleșitoare, delicată, care constrastează vibrant cu privirea aspră asupra unui Berlin înghițit de actul istoric nazist.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s