[Review] An Elephant Sitting Still/ Da xiang xi di er zuo

de Codruța Corocea

Citind-o pe scriitoarea israeliană Anda Amir, am aflat de proverbul idiș “crește măgari, apoi elefanți”. Poemul ei, „Vreau să cresc elefanți”, sună așa:

Atunci, am știut că tot ce vreau, cu adevărat,/ e să văd copilul închis într-o camera singur, cum/ se apropie de elefanții pe care-i cresc și le dă să mănânce. (…) Acolo, nimeni nu spune povești despre elefanți,/ nimeni nu ajută pe nimeni să se ridice când e lovit,/ și nu-și găsește propria lui jucărie din cârpe.

Geamurile mari mi-au dat speranța că/ dacă-mi bag capul prin ele, aș putea să-mi imaginez/ că sunt liberă și, în fața casei mele, am să găsesc/ câmpuri pline cu oameni eliberați. Câmpuri pline cu elefanți”.1

Un elefant pe care nu-l vedem niciun moment, dar care e atracția unui circ din Manzhouli și care este subiectul discuției din dormitor ce deschide filmul, trecută în voice-over peste imaginea lăptoasă a cadrelor cu zăpadă care conexează camerele unde sunt văzuți, la început, cei patru protagoniști. Un elefant care stă indiferent la lumea atroce; din cauza pasivitatii animalului, oamenii îl împung cu furci. Un elefant care se aude doar la final, și care seamănă cu balena din „Werckmeister Harmonies”/ „Werckmeister harmóniák” (r. Béla Tarr, 2001), acesta fiind amintit în momentele de maximă violență.

An elephant sitting still”/ „Da xiang xi di er zuo” are premiera la ediția 68 a Berlinalei și își ia locul în rândul scurtei filmografii a regizorului-scriitor după scurtmetrajele „Distant Father” (2014), „Night Runner” (2014) și „Man in the Well” (2016), și după romanele pe care acesta le publică în 2017, „Huge Crack” și „Bullfrog”, primul dintre acestea fiind baza narațiunii filmului de lungmetraj. Mi-e greu să separ ultimul film al lui Hu Bo de sinuciderea sa, în parte pentru greutatea și tristețea înăbușită pe care am mai simțit-o așa de acut doar în filmele lui Béla Tarr (Hu a lucrat cu Tarr la „Man in the Well”, Tarr fiindu-i mentor în workshop-ul în care a fost creat acest scurtmetraj din 2016). Într-un fișier numit „The Death of a Young Director”, descoperit în computerul lui Hu Bo imediat după moarte, care s-a petrecut după ce a terminat filmările, însă înainte ca filmul să fie lansat, Hu vorbește despre neînțelegerile cu producătorii, care l-au acuzat de neprofesionalism, dar și de faptul că filmul este mult prea lung, propunând o scurtare a acestuia. În filmul lui Hu Bo actorii nu zâmbesc.

Filmul urmărește o zi dintr-un oraș industrial fără nume de undeva din nordul Chinei, în microcosmosul căruia protagoniștii, văzuți separat la început, se intersectează într-o serie de incidente unite într-un loop de violență mocnită. Wei Bu (Peng Yuchang), un adolescent de 16 ani, îl împinge pe scări pe cel care îl acuză pe prietenul său de dispariția unui telefon. Fratele mai mare al acuzatorului e Yu Cheng (Zhang Yu), un gangster local. Wang Jin (Li Congxi) e vecinul bătrân al lui Wei Bu, trimis la azil. Huang Ling (Wang Yuwen), colega lui Bu de clasă și fata pe care acesta o place, are o aventură cu un profesor din școală.

Camera de filmat a directorului de fotografie Fan Chao amușinează în intimitatea personajelor de care se apropie foarte mult, în planuri-secvență lungi și de câte 6 minute. Filmarea handheld, împreună cu tranzitarea de la un personaj la altul, oferă filmului un efect panoptic, amintind de „Elephant” (r. Gus van Sant, 2003). Camera acționează odată cu personajele și reacționează la privirile și mișcările lor, își mută atenția de pe unul pe altul, pe care îl urmărește apoi un timp; chiar dacă această reorientare nu are reverberații în narațiunea filmului, oferă un efect de țesătură densă, de viață care se continuă și în hors champ, în afara ecranului. Uneori, însoțirea camerei de filmat a câte unui figurant e folosită pentru a face trecerea, fără a decupa, spre drumul și întâlnirile dintre personajele principale. Spațiul ecranului e împărțit de geamuri, oglinzi, uși, ganguri, elemente arhitectonice prin care personajele sunt încadrate, izolate. Relația lor e atent gândită prin plasarea în planuri diferite în cadru. Actorii sunt, de multe ori, filmați de la spate, contraplonjați, înghesuiți într-un spațiu sufocant și monocrom. Deși aparatul de filmat trece de la exterioare la interioare, expunerea nu se schimbă, iar personajele rămân siluete în contralumină; aceste alegeri estetice devin parti-pris-ul regizorului pe tot parcursul filmului.

La final, personajele dorm în autobuz, ca în visul universal de care vorbește Marker în „Sans Soleil” (1983). Marker alătură, prin montaj, prim-planurile japonezilor care dorm în tren cu cadre coșmarești, violente sau erotice, creând senzația că aceștia au același vis, un vis colectiv. În ultimul cadru al filmului lui Hu Bo, camera nu mai e intruzivă; se distanțează de personaje, acesta fiind singurul moment în care toate patru sunt văzute împreună, pe fundalul sonor al synth-urilor lui Hua Lun.

Acest monolit de aproape patru ore, care a supraviețuit potențialei înjumătățiri la montaj, nu e un film la care să te simți confortabil. Tensiunea care se acumulează treptat nu irumpe într-un climax, ci își păstrează lentoarea asumată și cadența dedramatizării. Pentru puțin timp, viețile personajelor se întrețesc. În lumea în care dragostea, dacă nu e neîmpărtășită, atunci e tumefiată, tot ce rămâne e tristețe, violență și tăcere.

1 Poesis international numărul 17, 2016, p. 53-54, traducere din limba ebraică de Costel Onofraș

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s