[Recenzie] Acasă

de Diana Smeu

„Acasă” / „Acasă – My Home” (2020), debutul reporterului Radu Ciorniciuc, a deschis noua ediție a  Festivalului de Film Documentar și Drepturile Omului One World Romania, fiind de astfel una dintre singurele proiecții de până acum în România. Câștigător al premiului special pentru imagine la Sundance IFF, documentarul face parte dintr-un proiect mai larg, numit „Acasă”, care cuprinde inițiative sociale, dar și o carte, concepute în jurul familiei Enache. Copiii, mama și respectiv al lor pater familias, locuiesc pe o insulă din stufărișul Deltei Bucureștiului, unde au în grijă vegetația și fauna (cu excepția momentelor în care prânzul este recolta bogată de pește proaspăt din ochiurile de apă sau un porc maroniu rătăcit). Corniciuc rămâne alături de ei în timpul relocării forțate din Delta Văcărești, în blocurile orașului, observând schimbările și tensiunile care apar totodată.

Filmul se deschide cu o serie de cadre, inundate de lumină, în care îi urmărim pe câțiva dintre băieți scâldându-se și prinzând gâște. Apoi îi vedem din spate – un unghiu recurent în construcția filmului – cum merg în șir, spre casa improvizată, la rândul său o parte din ecosistemul locului. Din discuțiile dintre tatăl Gică, soția Niculina și copii, reiese clar faptul că locuiesc aici nu din pricina unui hazard, ci din convingeri proprii (sau, în fine, ale patriarhului). Acuzând civilizația ca fiind „urâtă și rea”, Gică, fost asistent într-un laborator de chimie, își guvernează crâmpeiul de lume în tradiția riturilor ancestrale. Îi învață pe băieți să își facă singuri instrumente de pescuit, apărându-și cu mândrie iscusința de homo faber. Arde în sobă albumele în care sunt ilustrate tot soiul de animale sălbatice sau domestice, și-și trimite copiii să le întâlnească în curtea din spate.

În „Acasă”, se dau mai multe lupte, toate născute din nevoia de afirmare a autorității. În primul rând, apar discrepanțele din sânul familiei, din pricina statului diferit al tatălui, figura autoritară, care are o dicție mai bună și își articulează ideile foarte fluid (lucru care-l va descuraja pe fiul cel mare, Vali, să-l confrunte, neputând să țină pasul cu retorica lui Gică). În comparație cu copiii și chiar cu Niculina, Gică se menține pasiv în ceea ce privește volubilitatea mișcărilor. Copiii înoată, mătură, Niculina gătește și face ordine, în timp ce Gică, bolnav de diabet, satisface rolul de supraveghetor. Este prezent la toate întâlnirile publicului cu oficialități care poposesc în buza Deltei (fie că este vorba de Dacian Cioloș sau Prințul Charles, care plantează un puiet). Astfel apără totodată terenul și promovează verbal eforturile de-a crește copiii în natură, după un model pe care-l consideră mai autentic și uman, față de acceptarea influențelor civilizatoare, ca de pildă, învățatul literelor sau numerelor.

În al doilea rând, sunt intervențiile, mai mult sau mai puțin agresive, ale organelor statului în sistemul patentat de Gică. Poliția, protecția copilului, politicieni produc, pe rând, breșe în controlul lui Gică asupra locului și asupra familiei. În anul în care încep filmările, delta este declarată Parc Natural, urmând ca protecția familiei să fie înlocuită de cea a statului. Iar hotărârea pentru relocarea obligată a acestora nu întârzie să apară, fiind un nou dosar în planurile de gentrificare ale Bucureștiului.

Mutați la bloc, unii copii se bucură de posibilitatea de-a merge la școală, iar Vali își găsește deopotrivă un loc de muncă în parcul Văcărești și o parteneră, cu care va avea un copil. Dar alți băieți se reîntorc la pescuitul în lacurile bucureștene, fără să simtă că autoritățile ar putea considera că este ilegal (spre finalul filmului, este introdusă și o filmare de pe telefonul unuia dintre ei, care suprinde asaltul violent al poliției asupra lor). La fel este și în cazul lui Gică, care  nu se poate adepta cutumelor orașului. Își vede copiii înlocuind dependența de anatomia lor, cu ușurința tehnică care vine la pachet cu traiul într-un spațiu rezidențial. Discursurile tatălui, mai mereu tăioase, se situează și nostalgic: pentru el acasă este desigur, insula izolată din mijlocul naturii, unde regulile sale sunt și instituția legală a locului.

Radu Ciorniciuc și Mircea Topoleanu descoperă cu delicatețe spațiul Deltei prin cadre largi, observaționale, care camuflează în idilicul locului, libertatea și elasticitatea copiiilor. În momentul în care filmarea din dronă schimbă perspectiva deltei cu zidurile din care se înalță turnurile și blocurile, memoria locurilor defrișate, în urma construcțiilor, pare să se audă mai tare ca niciodată. Iar între cei patru pereți, chiar și rimtul imaginilor pare să nu mai aibă răbdarea din deltă – încadraturile strâmte, mișcările de la un personaj la celălalt, semiobscuritatea camerelor, descriu noul cadru domestic. Ceea ce se păstrează, indiferent de spațiu, este naturalețea și curiozitatea personajelor, care se mișcă și vorbesc ca și cum camera nici n-ar fi acolo.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s