Dressing the Cinema. Exploring Camp

La cea de-a patra ediție, Bucharest Fashion Film Festival (6-11 noiembrie) inaugurează o nouă secțiune, Dressing the Cinema. Cuprinzând o selecție de filme clasice și cult, secțiunea urmărește explorarea rolului costumului în filme, coagulate sub o umbrelă tematică. Anul acesta, Dressing the Cinema e CAMP, ocazie cu care marcăm unele dintre cele mai memorabile momente și costume în tradiție camp văzute de redacție.

„Împărăteasa roşie” / „The Scarlet Empress” (r. Josef von Sternberg, 1934)

”When I returned, she was standing at the center of the room in her white satin robe and in her red, ermine-trimmed kazabaika; her hair was powdered white, with a small diamond tiara over her forehead. For a moment she reminded me intensely of Catherine the Great. But she left no time for reminiscing.”[1] [Emil Vasilache]

„Helter Skelter” (r. Mika Ninagawa, 2012)

„Helter Skelter” e cu adevărat un campfest. E greu să te poți opri la un moment care să nu conțină ceva camp. Cu cât aspiră să fie mai profund, cu atât e mai delectabil în superficialitate, în artificial, în caracterul său irevențios. E trashy, e stupid, e exagerat. În sine, filmul își propune a fi o auto-satiră adusă ședințelor foto, industriei divertismentului și modei, Mika Ninagawa activând ea însăși foarte mult în modă și publicitate. Totuși, valoarea filmului rezidă mai degrabă în set-urile sale over the top și în ridicolul consumerist pe care și-l asumă, cu multe împrumuturi din cultura populară, cu personaje care sunt propriie lor caricaturi. Extra/10. [Teodora Leu]

Rouge” / Yin ji kau” (r. Stanley Kwan, 1988)

O curtezană și un playboy, Anita Mui și Leslie Cheung reuniți pe ecran în ipostaza unui cuplu decadent, clișeic centrați într-o oglindă veche, cu flori de sticlă, flancați de un tapet roz. Per se, Rouge” / Yin ji kau” nu e neapărat un film care să aparțină complet de o estetică camp – chiar dacă ar putea fi revendicate câteva elemente de situație sau de decor și costume, de la mărgele, la tapeturi, la danteluri. Ceea ce face, totuși, acest cadru memorabil este celebrarea sa iconică și dulce a prieteniei foarte strânse dintre Anita Mui și Leslie Cheung, împreună reprezentând doi dintre cei mai celebrați și populari idoli gay și queer ai Hong Kong-ului. Involuntar, cadrul recompune fotografiile lor din presă, adesea unul lângă celălalt. Camp-ul rezidă mai mult în personalitățile de dinafara filmului, în flamboianța și versatilitatea pe care cei doi și-au asumat-o, în jocul lor cu rolurile de gen pe scenă și în alte filme, în ținutele lor emblematice. [Teodora Leu]

Toni Erdamnn”  (r. Maren Ade, 2016)

Winfried Conradi (Peter Simonischek) încearcă să ajute, împrumutând un alter-ego, o mască: Toni Erdmann. Și drama se deghizează, la rândul ei: se ascunde în spatele comediei. La fel ca tot ce-i camp, personajele sunt excentrice și grotești, desprinse de real, dar în același timp, acționează sub semnul inocenței și reprezintă chiar viața însăși. La fel ca tot ce-i camp, filmul poate fi citit în (minimum) două chei, una aparținând satirei, iar cealaltă, grotescului. [Petra Torsan]

„Roșu intens” / „Profondo Rosso” (r. Dario Argento, 1975)

În „Roșu intens” / „Profondo Rosso”, de la cadrele recurente de detaliu al unui ochi verde, ostentativ creionat cu negru, la momentele în care camera adoptă unghiul subiectiv, ochii bântuie constant acțiunea și personajele. Argento creează un film giallo în care cheia de rezolvare a misterului stă tocmai în elementele de dark camp: machiajul exagerat, amintind de expresionismul german al anilor ‘20, păpușile de plastic dezbrăcate ce atârnă din tavan și cântecele de leagăn cu frecvențele ușor modificate pe care ucigașul le folosește pentru a-și tortura victimele. Totul e artificial, hiper-stilizat și teatral, ceea ce trezește totodată frica și amuzamentul în spectator, îmbinarea dintre cele două sentimente fiind cu atât mai răscolitoare. [Alexandra Apețean]

„Moartea şi impozitele” / „What a Way to Go” (r. J. Lee Thompson, 1964)

O rochie roz lungă și somptuoasă din blană de vulpe, asortată cu mănuși, coafură, gentuță și un Rolls-Royce, toate de aceeași culoare țipătoare, este doar una dintre cele 30 prin care se mișcă șarmant Louise (Shirley Maclaine) în „Moartea şi impozitele” / „What a Way to Go” (r. J. Lee Thompson), o comedie extravagantă, energică, filmată în Technicolor & CinemaScope. Toată vila ei este vopsită în același roz țipător la cererea soțului ei, Pinky Benson (Gene Kelly), al patrulea dintr-un șir de bărbați care sunt condamnați la succes, vastă bogăție și moarte după o lună de miere cu ea.

În total 72 de costume, variind de la șifon burlesc până la catifea elegantă, strălucitoare, au fost gândite și realizate special pentru Louise de Edith Head pe baza a sute de schițe. Majoritateau veneau, bineînțeles, la pachet cu o coafură distinctă și alte accesorii specifice. [Ștefan Ristea]

„Abracadabra” / „Blithe Spirit” (r. David Lean, 1945)

„Abracadabra” / „Blithe Spirit” (r. David Lean, 1945) este o comedie britanică atipică nu numai prin miza narativă a filmului – în urma unei ședințe de spiritism apare fantoma fostei soții – ci prin stilizarea ce atinge o sensibilitate mai presus de mijloacele formale. Lean preia în mod conștient elemente formale și narative din cinemaul hollywoodian (cum de altfel se practica în cinemaul britanic al vremii) și dă cu ele de pământ, ajutându-se de flori din plastic, bibelouri cu căței, efecte speciale mai mult sau mai puțin reușite și de expresivitatea teatrală a actorilor. În rolul de fantomă, Kay Hammond este vopsită și îmbrăcată în verde din cap până în picioare (în contrapunct cu unghiile și buzele roșii), într-o rochie vaporoasă care nu de puține ori este suflată de un ventilator de platou și se găsește izolată în mizanscenă de un reflector.

Mereu senină cu un zâmbet aproape tâmp, cu sprâncenele ridicate, cu pleoapele întredeschise și cu stângăcia gesticulației mâinilor (cât să includă unghiile roșii în cadru), Hammond reprezinta ceva naiv și foarte valoros. Pielea sa verde nu este de un verde crud, de extraterestră (căci poate lăsa și această impresie), e un verde care într-o secvență de noapte poate părea gri și se pierde în fundal, iar atunci când o vedem sprijinită de o coloană romană, ne poate duce cu gândul la o statuie – cu toate că niciodată persona ei nu se pierde în cadru. În plus, sclipirea șugubeață pe sub gene emană vitalitate. E ruptă de personajul din scenariu prin autoironia și atemporalitatea cu care pășește, preluând pozițiile de pozat ale actrițelor din perioada mută. Observă cu bucurie deraierile colegilor de platou, proveniți din teatrul clasic , ea însăși îmbrățisând mai multe exagerări în mimică, voce, wittiness și limbaj corporal. Prezența ei bântuie fiecare cadru nu numai ca un soi de catalizator pentru distrugerea cuplului heteronormativ al fostului soț cu actuala – o critică adusă mariajului, care se va soluționa cu un trio amoros. Ea nu e doar spiritul Elvirei, e spiritul camp al acestui film care se materializează în diferite ipostaze simultan, incluzând și conturul albastru al efectului de levitare. [Daria Barbu]

„Mr. India” (r. Shekhar Kapur, 1987)

În „Mr. India”, un fost general al armatei își face toate planurile pentru a cuceri India și construiește un templu de control high-tech. Arun (Anil Kapoor) e un carismatic pierde-vară, care are grijă totodată de vreo 10 copii orfani. Se îndrăgostește de Seema (Sridevi), o jurnalistă, care îi este chiriașă. Dintr-o coincidență narativă în alta, cei doi ajung să-l oprească pe Mogambo (Amrish Puri) din a deturna rachetele peste peninsulă. Un foarte de succes crowd-pleaser al anilor ’80, „Mr. India” este un popas unde merită oprit chiar pentru neglijența estetică a vremii (extrem de satisfăcătoare) în cinemaul popular indian, în speță în hindi: efecte speciale și sonore caraghioase, costume anacronice și stridente, un ecleraj menit să aplatizeze contururile personajelor în decor, la care se alătură împreunarea excentrică a genurilor clasice (precum SF și melodrama). Sridevi strălucește în rolul ei jucat chaplinesc, mișcându-și ochii într-o direcția în alta cu o viteză, în sine, foarte camp – cu precădere în momentul exoticizant, cu urme groase de blackfacing, din Hawa Hawaii. [Diana Smeu]

Anul acesta, Bucharest Fashion Film Festival va avea loc între 6-11 noiembrie și va căpăta o dimensiune exclusiv online. Pe site-ul festivalului se pot vedea scurtmetrajele din competiție, pe cele din secțiunea Dressing the Body și materiale adiționale. Pe platforma TIFF Unlimited vor putea fi văzute lungmetrajele, respectiv documentarele și secțiunea Dressing the Cinema. Pe 7 noiembrie, pe pagina de Facebook a festivalului, va avea loc o discuție cu Fabio Cleto, despre estetica camp în film, moderată de Călin Boto.


[1] Leopold Sacher Masoch, „Venus in Furs”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s