Cinema al speranței. Interviu cu Naomi Kawase

de Teodora Leu

Modul în care Naomi Kawase practică cinema-ul pune în valoare o sensibilitate vizuală și emoțională profundă și particulară, fapt cel mai bine sesizabil în documentarele sale jurnal. În viziunea regizoarei, cinema-ul are misiunea de a înregistra „clipa” și de a o salva din fața ororii timpului, permițându-ne a păstra în interiorul imaginii filmice ceea ce și pe cine prețuim. De la lucruri cât mai mundane, o rază de soare, o adiere de vânt, până la lucruri mult mai profunde, legate de ciclurile naturale ale vieții, filmografia lui Kawase înregistrează natura intimă a experienței umane, în sens individual, dar și general.

Mai mult, în această perspectivă este esențial modul în care se leagă și se întrepătrund destinele umane, în care existența unuia rezonează cu sau trezește ceva în existența celuilalt. În relația cu mediul înconjurător, cu natura și, prin extensie, cu universul, speranța și seninătatea ocupă un loc central în filosofia filmelor regizoarei, fie că vorbim de documentar sau de ficțiune.

Cel mai recent film al său, „True Mothers” / „Asa ga Kuru” reînvie prospețimea candidă și autobiografică propusă de documentarele de tinerețe ale lui Kawase – printre care sunt demne de amintit Katatsumori” (1994) și „Embracing” / „Ni tsutsumarete” (1992) – readucând în prim plan chestionarea sentimentală a relațiilor familiale și valoarea acestora în contextul în care nu neapărat sângele este cel care leagă oamenii. Totuși, filmul aduce în plus o dimensiune socială mai rezonantă, dezvoltând o discuție despre diferențe de clasă și de generații. O perspectivă mai îndeaproape asupra „True Mothers”, a Evei Todică, precum și alte highlight­-uri ale ediției de anul acesta a Les Films de Cannes à Bucarest se pot citi aici.

Cu ocazia proiecției filmului și a prezenței regizoarei ca invitată specială în cadrul Les Films de Cannes à Bucarest 2020, am avut ocazia de a adresa câteva întrebări lui Naomi Kawase cu privire la „True Mothers”. În cadrul festivalului, au mai fost proiectate alte două dintre cele mai celebrate filme ale regizoarei, respectiv „Still the Water” / „Futatsume no mado” (2014) și „Sweet Bean” / „An” (2015).

Interviul de mai jos a fost realizat prin corespondență electronică și se raportează în mod specific la cel mai recent film al regizoarei.

Nașterea, calitatea de a fi mamă și figurile materne sunt teme care traversează multe dintre filmele dumneavoastră, de la documentarele din anii ’90, la Shara (2003) și chiar și la „Still the Water” (2014). Cum s-a schimbat în „True Mothers” abordarea acestor teme pentru dumneavoastră?

Povestea filmului urmărește, de fapt, firul narativ al unei cărți. Totuși, filmul trebuia să aibă și o notă personală, altfel nu ar fi avut nici un sens ca eu, Naomi Kawase, să fiu autorul lui, așa că m-am gândit să îl structurez în așa fel încât să îmi pot insera propria perspectivă, în maniera documentarelor din perioada mea de început. Nu am mai apelat până acum în filmele mele la această contopire între ficțiune și documentar, dar cred că am făcut alegere bună, căci, de fapt, destinele lui Satoko și Hikari sunt supuse și ele unei contopiri.

Mai multe filme japoneze din ultima decadă par a fi preocupate cu ideea a ceea ce reprezintă o familie; foarte recent, chiar și în media niponă au existat mai multe discuții despre „maternitate” și „paternitate”. Vă simțiți, în acest sens, conectată la un anume context național al acestor teme – vi se pare că valorile despre familie s-au schimbat?

Eu, una, nu am încercat să aduc în prim plan o discuție asupra noțiunii de maternitate sau paternitate. Suntem încă departe de momentul în care un film ar putea schimba felul în care sunt percepute aceste lucruri.

Cred că aceste valori s-au schimbat destul de mult în orașele mari, dar mai cred și că felul fundamental în care vedem noi familia a rămas, de fapt, intact în ființa noastră. Vreau totuși să menționez că, în raport cu aceste teme, filmele pe care le creez eu sunt bazate mai degrabă pe experiențe personale și pe emoțiile care se nasc de aici.

Titlurile filmelor dumneavoastră adesea beneficiază de o încărcătură emoțională sensibilă și personală. Ce emoție sau idee v-a determinat în alegerea acestei foarte frumoase sintagme a titlului original, Asa ga kuru, comparativ cu titlul internațional sub care circulă filmul dumneavoastră?

Cartea pe care se bazează filmul poartă acest titlu, așa că l-am adoptat și eu. În mintea mea, Asa ga kuru („se înseninează de ziuă”) înseamnă și că nu există întuneric pe care să-l străbați fără a putea ajunge la lumină, la fel cum nu există tunel la capătul căruia să nu se întrevadă o lumină cât de mică. Titlul din engleză True Mothers, înseamnă în traducere, după cum știți, mame adevărate.

Filmul aduce lumina unei noi zile, a unei noi perspective, care acordă recunoaștere unor femei ce sunt mame în adevăratul sens al cuvântului, deși legăturile dintre ele nu sunt unele de sânge.

Raportat la caracterul documentar al imaginilor de la Baby Baton – care pare să aducă un tribut documentarelor dumneavoastră de tinerețe, din anii ’90 – cât de mult adevăr rezidă în povestea „lor”, pe care doamna Asami o roagă pe Hikari să o spună mai departe?

Din punctul meu de vedere, a crea un film este același lucru cu a trăi încă o viață.

Obiectivul camerei de luat vederi cu care îți spui propria poveste deschide o nouă poartă din existența ta, din devenirea ta pe pământ. Îți îmbogățește viața. Nu am putut totuși să adopt în totalitate această tehnică, pentru că filmul trebuia să spună, în primul rând, povestea lui Hikari și a lui Satoko. Trebuia, de asemenea, inclusă și povestea lui Asami de la sanctuarul Baby Baton. Atunci am hotărât să folosesc tehnica reportajului pentru a reda realitatea de la sanctuar, căci oamenii de acolo m-au rugat să le transmit povestea mai departe, și am inserat și acest paradox al non-ficțiunii care trăiește în mijlocul ficțiunii.

Am vrut să îmi încerc puterile cu un joc între ficțiune și realitate. M-am gândit că povestea (ficțiunea) rezultată în urma valorificării acestor tehnici ar putea avea veleități de realitate (documentar) pentru spectator, cu un profund impact asupra vieții sale.

Filmele dumneavoastră își propun să exploreze un spirit al unei existențe foarte particulare, unde natura și omul trăiesc împreună, unde tradiția și lumea modernă se întrepătrund. O armonie între oraș și mediul rural. Cum a fost acest mod de a percepe lumea și viața influențat de ceea ce aș numi un spirit aparte al regiunii Kansai, în care ați crescut, ați trăit și ați filmat?

Este vorba mai degrabă de orașul Nara, în care am crescut, nu neapărat de regiunea Kansai. Acest oraș are o istorie veche de 1300 de ani și închipuiți-vă că aici există festivaluri tradiționale a căror organizare nu a fost întreruptă nici măcar o singură dată în toți acești 1300 de ani. Această moștenire continuă să trăiască în mijlocul unei lumi în care, după cum bine ați spus, vechiul și noul se contopesc. Este greu să înțelegi vremurile pe care le trăiești și să ai puterea de a merge mai departe fără o viziune limpede și înțeleaptă asupra lumii.

Îmi doresc ca prin filmele mele lumea să cunoască o parte a acestei culturi neasemuite.

Notă: Răspunsul la una dintre aceste întrebări se poate regăsi într-o formulă asemănătoare în interviul cu Naomi Kawase al Flaviei Dima pentru Films in Frame. Întrucât interviul a fost realizat prin corespondență, răspunsurile nu au fost modificate de FILM MENU și au fost preluate așa cum ne-au fost transmise. Totodată, existența răspunsului în cauză sub această formă este conformă cu decizia regizoarei de a răspunde similar.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s