OWR FOCUS I: THE VIEWING BOOTH (2019)

Între 11 și 20 iunie se desfășoară la București cea de-a 14-a ediție a Festivalului de Film Documentar şi Drepturile Omului One World Romania. One World Romania #14 are anul acesta o retrospectivă dedicată universului splendid al regizoarei germane Ulrike Ottinger, precum și un focus pe poziția femeii în fața și în spatele aparatului, chestionând modul în care imaginea sa a fost modelată sau deformată, dar și observând libertatea pe care camera de filmat o poate oferi. În plin festival, ne oprim entuziaști asupra cătrova filme care ne-au atras atenția și vă invităm alături de noi în continuare la proiecțiii.

Programul complet pe festival-oneworld.ro.

Imaginar politic și politici ale vizualului

de Petra Torsan

No description available.

The Viewing Booth (2019, r. Ra’anan Alexandrowicz)

Cum văd alții imaginile pe care eu le găsesc importante? Aceasta e curiozitatea dintâi a lui Ra’anan Alexandrowicz, curiozitate născută în urma contactului cu reflecțiile Virginiei Woolf. Despre situația din Spania Războiului Civil – printre primele conflicte militare care să fi fost documentate fotografic -, acesta se întreabă în ce măsură, văzând aceleași fotografii, am simți cu toții aceleași lucruri.

Filmul, adoptând o tradiție specifică non-ficționalului, se deschide cu un voiceover în ebraică, în care Alexandrowicz o parafrazează pe autoarea britanică și ne clarifică care îi sunt premisele și în ce constă, mai exact, demersul lui. Aflăm că regizorul și-a demarat proiectul printr-un call în cadrul universității americane la care studia pe-atunci, deschis tuturor studenților interesați de Israel. Mai multe despre felul în care a ales să-și filtreze “respondenții” nu aflăm. Ce au aceștia de făcut e destul de simplu: trebuie să intre într-o cabină – acest viewing booth încropit într-un studio de montaj – și să urmărească materiale filmate din Israel. Clipurile sunt în număr de patruzeci și se focusează, în special, pe evenimentele din Hebron: douăzeci dintre au fost încărcate de organizația umanitară B’Tselem, iar celelalte douăzeci aparțin unor canale media mai conservatoare, cu înclinații de dreapta. Studenții au voie să le întrerupă sau să le oprească definitiv și sunt încurajați să-și dea cu părerea și să spună ce simt în legătură cu ele. Deși, în practică, demersul s-ar putea reduce la un singur gest semnificativ, și anume cel de a privi (care, evident, înglobează și activitatea cognitivă), ciocnirea spectatorilor din sala de cinema cu reacțiile spectatorilor studiați iscă discuții amănunțite despre conținutul psihologic, dincolo de cel ideologic, la care și unii, și alții suntem expuși prin media. Aici, în acest lanț de reacții se află miza explorării lui Alexandrowicz, pe care ar fi putut-o fructifica mai mult chestionând convingerile Maiei.

Dintre acești studenți, prima pe care o vedem intrând în studio este Maia Levy, al cărei rol de protagonistă nu e nici anunțat din start, nici enunțat pe parcurs. Tot ce știm despre ea e că a fost ultima dintre cei care s-au prezentat, că nici nu plănuia să vină și că are rădăcini israeliene. Astea-s singurele linii prin care personajul central, cu ajutorul și asupra căruia se face observația, e conturat. În reacțiile ei stă, însă, miza întregului film. Obiecțiile ei se leagă de lipsa de context a acestor filmări – care îi sunt familiare – și de felul în care B’Tselem pare că trunchează adevărul (Maia acuză organizația de traducere selectivă), într-o încercare de a manipula emoțional privitorii. În fine, chiar simplul act de înregistrare a unei anumite bucăți dintr-o cutare realitate văzută de un cutare ochi într-un anumit moment este un proces îndeajuns de subiectiv pentru a fi considerat manipulativ.

În toiul unei percheziții nocturne din orașul Hebron (este 24 februarie 2015, ora 3:10 AM), militari înarmați dau buzna în casa unei familii, cerându-le adulților, pe un ton violent, mai întâi buletinele, apoi să-și trezească copiii. Deși nici mama, nici tatăl nu cedează prea ușor, cei mici sunt treziți în cele din urmă. Unul dintre ei, luat pe repede-nainte și întrebat de unul dintre soldați cum se numește, se încurcă și nu reușește să-și amintească dacă numele lui este Muhammad ori Qusai. Un prim trigger îndeajuns de puternic încât să-i nascăsuspiciuni Maiei. I se pare ciudat să nu-ți poți aminti propriul nume. Un alt trigger ar fi chiar felul exagerat (de fals) al mamei când li se opune militarilor care insistă cu trezirea copiilor. Levy derulează clipul, oprește acolo unde i se pare că ceva este în neregulă, revede secvențe, își pune întrebări. Simte milă, îndoială; se simte manipulată, iar asta nu-i face plăcere. Ba chiar îi dă târcoale și o senzație soră cu second-hand embarassment-ul, așa cum se invocă în film, pe care numai expunerea detașată la trăirile altora o poate crea. Cu puțin efort, și noi, public dublu, putem simți aceleași lucruri ca ea vizavi de clipurile B’Tselem, fiind prada imaginarului politic creat de cineva. Mai mult, într-o a doua ramă, chiar prezența lui Levy (pe care o vedem filmată în close-up frontal și din profil, alegerile stilistice păstrându-se neutre față de posibilitatea unei deconstrucții mai îndrăznețe) ne amintește că suntem simultan prada imaginarului acestui demers semnat Alexandrowicz.

Observațiilor Maiei li se adaugă intervențiile din off (a se citi: din afara viewing booth-ului) ale lui Ra’anan, scurte și rareori oprind fluxul gândirii/fluxul verbal al studentei. Se vor neutre, dar vin dintr-o poziție asumată – nu foarte clar și în ce măsură – de anchetator-regizor. Poziția îi e călduță, deși l-ar fi ajutat să țintească mai sus. Alexandrowicz nu este anchetator pe deplin, căci nu-i auzim și pe restul studenților care pesemne s-au înscris în proiect. Faptul că încearcă să ne-o prezinte pe Maia drept protagonistă/caz particular fără a ne da, însă, mai multe detalii despre ea, îngreunează procesul în care am putea empatiza cu ea (nu neapărat și cu opiniile sale – sau cel puțin nu cu toate) și îi fac revenirea în cabină (peste aproximativ șase luni) destul de greu de înțeles. La fel s-ar putea spune și despre interesul lui inițial față de ea, căci e puțin probabil ca Maia să fi fost singura care a pus punctul pe i acolo unde a simțit nevoia.

Încercându-și spiritul observațional-jurnalistic, cineastul israelian pare că se teme să-și confrunte protagonista pe teme legate de prejudecăți etnice și politice, iar pe noi uită să ne ațâțe măcar într-atât încât să ne îndoim realmente de autenticitatea reacțiilor Maiei, atât la clipurile de pe Vimeo, cât și, ulterior, la footage-ul cu ea însăși. Deși ar putea vorbi mai aplicat sau mai îndârjit despre descifrarea imaginilor transmise de mass-media și corelarea impactului lor emoțional cu background-ul socio-politic și educațional al fiecăruia dintre noi, deși ar putea sublinia mai bine faptul că nu există un singur fel de a privi, cum de altfel nu există nici un singur și corect fel de a discerne, deși ar putea nuanța discuția referitoare la originea documentelor foto-video care însoțesc reportaje și intenția cu care acestea sunt aruncate în lume, Alexandrowicz se rezumă la a-și satisface, cu ajutorul Maiei Levy, o curiozitate: There’s a lot for me to learn from your viewing, îi mărturisește acesteia la final. Așadar, maestrul și discipolul devin una și aceeași ființă, iar exercițiul a avut rost măcar pentru unul din ei.

The Viewing Booth a rulat în cadrul secțiunii Când tancurile plâng în locul nostru. Începând din 21 iunie filmul poate fi vizionat în online via Eventbook.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s