ICONIC DEBUTS – BLOOD SIMPLE

Cea de-a cincea ediție a American Independent Film Festival dedică anul acesta o secțiune importantă filmelor de început ale unora dintre cele mai rezonante nume ale cinema-ului independent: Jim Jarmusch, Richard Linklater și frații Coen. Cu această ocazie, FILM MENU se oprește scurt să își reamintească ce ne fascinează la aceste filme propuse de ICONIC DEBUTS – zăbovind astăzi asupra Blood Simple (1984) al fraților Coen.

Blood Simple poate fi văzut astăzi, 24 iunie, la Food Hood de la ora 21:45. Intrarea este liberă în limita locurilor disponibile.

5 Reasons Why “Blood Simple” is One of The Best Neo-Noir Films Ever | Taste  Of Cinema - Movie Reviews and Classic Movie Lists

Cronică: Blood Simple (1984)

de Ștefan Ristea

Frații Joel și Ethan Coen își încep cariera regizorală în forță în 1984 cu Blood Simple – un thriller întortocheat care își are rădăcinile în noir-urile anilor 40’, dar care merge mai departe decât să omagieze acele filme întunecate și misterioase ale Hollywood-ului clasic.

Atmosfera sumbră a filmului e tributară unor elemente specifice genului noir: avem, la nivel vizual, jocuri de umbre pronunțate sau contraste puternice între întuneric și lumină, deseori venind de la o sursă artificială ca un neon colorat sau ca farurile unei mașini, iar, la nivel narativ, un scenariu care implică numeroase crime, un detectiv particular, o sumă mare de bani, gelozie și mult sânge. Curge o dâră de mizantropie prin toată materia filmului iar cei doi regizori nu se sfiesc să-și târască într-un fel sau altul toate personajele prin ea sau, când au ocazia, să-i schimbe direcția întru totul printr-o sumedenie de plot twist-uri îndrăznețe care vor deveni ulterior un element definitoriu pentru opera lor. Acestea fiind spuse, Blood Simple poate fi plasat lejer pe piedestalul neo-noir-urilor optzeciste lângă Hoțul / Thief (1981, r. Michael Mann), Blow Out (1981, r. Brian de Palma) sau Blue Velvet (1986, r. David Lynch). David Bordwell, în video-eseul său pentru Criterion Channel, „The Viewer Who Knew Just Enough”, afirmă că filmul celor doi frați Coen merge, totuși, mai departe decât un simplu neo-noir și se apropie mai degrabă de un thriller à la Hitchcock prin modul în care se folosește de unghiul subiectiv al personajelor pentru a ne arăta ce informații posedă fiecare în parte, astfel încât vom știi puțin mai mult decât acestea și vom rămâne într-un suspans perpetuu.

Lungmetrajul de debut al fraților Coen poate fi văzut ca un fel de hartă brută pentru ceea ce se va construi drept filmografia eclectică a acestora. Filmul începe cu un monolog contemplativ al unui narator cu un puternic accent regional acompaniat de imaginile unor peisaje rurale și industriale vaste (care par să invoce Days of Heaven (1978) al lui Terrence Malick). Ecoul acestei combinații de elemente îl regăsim și în monologurile de început din Marele Lebowski (1998), Confesiunea Unui Anonim / The Man Who Wasn’t There (2001) sau Nu Există Țară pentru Bătrâni (2007) – fie peste luminile unui oraș, fie la intrarea unei frizerii sau fie peste un deșert la apus, pentru a stabili atmosfera filmelor din primele minute și pentru a imersa spectatorul în peisaj. Cadrul imediat următor din Blood Simple, cu o linie discontinuă rapidă care împarte un drum întunecat în două, își regăsește mai degrabă ecoul în genericul neliniștitor al Lost Highway (1997, r. David Lynch).

Filmul are în centru 4 protagoniști cărora frații Coen le acordă importanță narativă egală, deși screen-time-ul fiecăruia variază: Marty (Dan Hedaya) este patronul constant morocănos al barului „Neon Boots”, care suspectează că soția sa Abby (Frances McDormand în rolul său de debut) îl înșeală cu Ray (John Getz), unul dintre barmani. Această suspiciune este confirmată de un slinos detectiv particular (M. Emmet Walsh), angajat să îi urmărească pe cei doi amanți și căruia Marty îi propune ulterior să îi omoare pentru 10 mii de dolari. Detectivul nu este numit niciodată în film – nici măcar pe generic – singurul indiciu este o brichetă inscripționată „Loren – Man of the Year”, pe care acesta o poartă peste tot și care ajunge să fie un red herring [1] într-un mănunchi de pești morți care îi unește într-un fel sau altul pe toți patru.

Walsh este perfect în rolul detectivului soios, miștocar, etern îmbrăcat în același costum de un galben țipător (până și în scenele în care trebuie să se furișeze pe ascuns). Tușele groase ale jocului actoricesc sunt și mai aparente atunci când situația cere ca personajul să fie (cât de cât) serios și Walsh se conformează, întorcând cât ai clipi un rânjet tâmp într-o grimasă sobră – ochii și pomeții sunt instrumentele lui principale.

Bordwell face distincția în mai sus amintitul video-eseu între cum este prezentată povestea într-un film noir clasic ca Șoimul Maltez (1941, r. John Huston), în care spectatorul este legat de un singur protagonist pe toată durata filmului și deține cam la fel de multe informații ca el la orice moment dat, și într-un film ca Blood Simple, care nu restrânge spectatorul la experiența unui singur protagonist, ci jonglează între mai mulți de la o scenă la alta, oferindu-i spectatorului o privire de ansamblu care include date din mai multe surse. Conform lui Hitchcock, prima metodă e propice pentru a spori misterul, pe când a doua întărește suspansul unei scene oferindu-i spectatorului un sneak peak către pericolul iminent care-l paște pe protagonist. În cazul Blood Simple ni se oferă o perspectivă de ansamblu detașată asupra tuturor neînțelegerilor, presupunerilor și greșelilor făcute de fiecare protagonist în parte, care se succed ca niște piese de domino înspre o pierzanie comună.

Totuși, strategia narativă a fraților Coen în filmul lor de debut nu implică doar suspans detașat. La scară mai mică, secvențele de sine stătătoare urmăresc un singur protagonist și permit o identificare cu planul psihologic și emoțional al său. Acest lucru face ca elementul surpriză din interiorul secvențelor (cum ar fi o împușcătură subită) să fie la fel de șocant pentru spectatori cât e pentru personaj. Un exemplu în acest sens ar fi o scenă matinală în care Abby, proaspăt trezită, pășește ușor prin casă (pe acordurile line ale coloanei sonore compuse de Carter Burwell) și este deodată prinsă de cap și de mâini și târâtă afară de către Marty. Momentul fix de dinainte să o atingă este prins în prim-plan, așa că noi suntem la fel de puțin pregătiți ca Abby pentru ceea ce urmează să se întâmple, iar un montaj foarte alert al unor cadre handheld convulsive împrumutate direct din The Evil Dead (1981, r. Sam Raimi) doar amplifică senzația generală de șoc.

La acest du-te-vino al ceea ce știm și ce nu știm ca spectatori frații Coen apelează în aproape toate filmele – joaca cu expectativa privitorului în film (dar și în afara lui) pare a fi una dintre mărcile lor definitorii. Atunci când discută în interviuri despre propriile producții, cei doi se eschivează când vine vorba de interpretări semiotice și până recent au evitat să intre în explicații riguroase privind modul în care au fost realizate unele cadre. Pentru Blood Simple au mers și mai departe în 2001, când filmul a apărut pe DVD pentru prima dată: aceștia au creat un comentariu audio pur ficțional, lipsit de orice acuratețe istorică, plin de informații inutile din viața personală a pseudo-expertului Kenneth Loring și de detalli absurde despre realizarea unor cadre/secvențe specifice din film. Tot ce ne așteptăm să includă un comentariu audio respectabil realizat de o persoană avizată din domeniu (cineast, critic, istoric de film etc.) este subminat de cei doi frați în cel mai comic dintre moduri.

Loring, istoric de film și curatorul unei companii numite „Forever Young Films”, este expertul care ar trebui să ne ofere toate aceste informații prețioase în comentariul audio pentru Blood Simple. Doar că Loring este, de fapt, un alt personaj fictiv scris de Coeni special pentru a ne oferi cele mai ridicole informații eronate despre realizarea filmului – cum ar fi că actorii au fost suspendați cu capul în jos în mașină în secvența de început, dați cu gel pentru a nu le atârna părul și nevoiți să-și zică dialogul invers; totul pentru a realiza un efect vizual simplu. Sau cum un ciobănesc german care apare în trei secvențe scurte a fost de fapt un robot deghizat in câine și manevrat din culise, deoarece era prea complicat să lucreze cu un câine real, și muștele care apar pe fețele actorilor au fost realizate cu CGI de o echipă de mai mult de 100 de oameni, iar unul dintre ei s-a sinucis datorită volumului mare de muncă. Vocea lui Loring este redată de actorul Jim Piddock – accentul rafinat, cadența, vocabularul elevat și convingerea cu care oferă tot felul de inepții inventive sunt elementele care ridică acest comentariu de la nivelul de simplă parodie la un veritabil mockumentary audio. Dedicația fraților Coen pentru acest comentariu care se extinde pe toate cele 95 de minute ale filmului arată cam cât de departe sunt dispuși să meargă pentru o farsă.

Toate acestea fiind spuse, Blood Simple funcționează ca un punct de plecare potrivit pentru o incursiune în filmografia fraților Coen – un film imprevizibil, inteligent, destul de violent și uneori chiar haios, care schițează o parte din interesele și mărcile acestora și care anticipează cariera lor ca cineaști.


[1] Instrument literar-scenaristic folosit pentru a duce spectatorul pe o pistă falsă și către o concluzie eronată sau inexistentă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s