[ESEU VIDEO] THE LIGHTHOUSE (2019, r. Robert Eggers)

de Teodora Leu

La prima vizionare a The Lighthouse (2019) al lui Robert Eggers un lucru mi s-a părut extrem de clar: că asist la cum se scrie istoria cinematografului care va să vină. Deși nu l-aș declara chiar filmul deceniului, The Lighthouse mi-a lăsat puternic impresia că e un film care va deveni cândva (dacă nu a și devenit) un film de referință. Poate asta e pentru că are o anume prestanță care aduce aminte de cinema-ul clasic – e alb-negru, atent construit și are un particular simțământ teatral pe care o bună parte din filmele mai vechi par să îl împărtășească – sau pentru că seamănă cu și îi citează pe Dryer sau Bergman. Totuși, mai presus de toate, mi se pare că The Lighthouse va rămâne un film de referință pentru că articulează programatic vocea unei noi și tinere generații de cineaști, care au rafinat horror-ul întru arthouse, care au reactivat un epic legendar și al fantasticului pentru un public contemporan. Eggers face parte dintr-un suflu proaspăt de regizori citiți și plini de referințe literare și care scormonesc prin istorie și prin istoria artei (care include pe cea a cinema-ului și pe cea literară) după un anume farmec al „Poveștii” și al trecutului.

Ca prim-fan al artei de secol al XIX-lea, m-am atașat de The Lighthouse pentru căpare să fie cea mai fidelă expresie cinematografică a unui neo-romantic și al unui neo-gotic contemporan, extrem de aproape în spirit și în atmosferă de ceea ce și-au propus artiști ca Caspar David Friedrich și scriitori ca Lordul Byron, soții Shelley, Coleridge, Edgar Allan Poe. În sine, filmul pare să fie o fericită combinație a operelor tuturor pe care i-am menționat și, în mod particular, o superbă regândire a The Rime of the Ancient Mariner. Plecând de aici, The Lighthouse împarte cu romantismul miza ultimă – sublimul, foarte deștept reprezentat sub forma Farului, o dublă codificare a cunoașterii și a plăcerii, premiul existenței in excelsis, mistic, atrăgător, pervers și simultan divin și imaculat. Sentimentul suprem al romantismului, la intersecția între uimire și frică. Această formă a sublimului se transformă în The Lighthouse în ceea ce aș numi sublimul gotic, în miza literaturii gotice care impune explorarea și accentuarea terorii, cultivarea perversului și a cunoașterii interzise în drumul spre înălțarea pe care o aduce sublimul.

În mod tradițional romantic (cu prelungiri simboliste), drumul e presărat și cu o serie de tensiuni sexuale, mai mult sau mai puțin ilicite, pe care The Lighthouse le explorează atent în texturi și visceralități ale unei masculinități aflate în crize. În consecință, filmul lui Eggers înregistrează un erotism latent și întunecat, care face cinste referințelor literare pe care și le asumă, precum și multor altor referințe vizuale ale ilustrației de secol al XIX-lea, început de XX.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s