[Recenzie] Imaculat

Imaculat (2021, r. Monica Stan, George Chiper-Lillemark) a rulat în cadrul Avanpremierelor Toamnei la Les Films De Cannes à Bucarest, care s-a desfășurat între 22 și 31 octombrie la București.

de Ramona Aristide

Un duo regizoral într-o formulă surprinzătoare – o scenaristă (Monica Stan) și un director de imagine (George Chiper-Lillemark) – se remarcă într-un debut în lungmetraj prin subtilitatea narativă și forța limbajului vizual. Pe fundalul nu tocmai clar al cinematografiei românești care încă se revendică din tradiția perseverentă a Noului Val, Imaculat vine cu o retorică notabilă prin diferența pe care o propune în construcția unui personaj pe cât de pasiv în reacție, pe atât de transgresiv în istoria filmului românesc. 

Dramă psihologică, Imaculat ecranizează experiența unei tinere dependente de heroină într-o clinică de dezintoxicare. Nimic nu te pregătește pentru transa emoțională în care aluneci odată cu personajul, în timp ce decorul devine tot mai claustrofob, iar binele pare tot mai puțin probabil să se întâmple. Scenariul se sustrage unui stil care imită documentarul de tip observațional supralicitat în dramele de genul și o face tocmai pentru a împinge până la limită captivitatea deopotrivă fizică și psihică a personajului principal, Daria (Ana Dumitrașcu), în cercul disfuncțional al pacienților. Fișa psihologică o apropie de personajele feminine ale lui Cassavetes, minus efervescența lor dramatică, care trece în cazul protagonistei din Imaculat drept una conținută în interior. Dar tăcerea ei incită, ia foarte curând forma seducției sau a sfidării; absențele ei o transformă, în mod paradoxal, dar predictibil, într-o prezență care magnetizează mediul înconjurător. 

Pasivitatea problematică a personajului feminin, prin neputința de a spune ,,nu” și tentația continuă de a satisface așteptări, o pun mereu într-o postură extrem de vulnerabilă, provocând gesturi și manifestări ce frizează abuzul sau molestarea. Natura contradictorie a personajului e schițată vag de la bun început: în primul cadru, vedem o fată speriată, anxioasă într-un portret prelungit, în timp ce o auzim pe directoarea clinicii interogând noua pacientă, dialog în care intervine și mama Dariei care edifică asupra a ceea ce fata vrea să ascundă. Cele două femei rămân hors-champ, în vreme ce lumina cade insistent pe figura pacientei. Viziunea regizorală e semnalată aproape ostentativ în acest prim cadru: toate elementele și personajele sunt o oglindă întoarsă spre psihismul personajului central. Daria intră într-o zonă în care intențiile bune, empatia și prietenia se transformă într-o invitație la agresivitate. E de înțeles totuși că elementul de noutate este, de cele mai multe ori, disruptiv; intervine în ordinea prestabilită și o clatină sau reclamă un nou tip de înțelegere/abordare. Întâlnirea cu străinul, noul, necunoscutul neliniștește, provoacă panică, anxietate. Daria rămâne o prezență stranie și ultra-enigmatică până la sfârșit. 

Dintre toate legăturile precare pe care și le creează în cercul pacienților, cea cu Spartac (Vasile Pavel), șeful autoinstituit pe secție, pare a fi cea mai periculoasă pentru Daria. Integritatea relației lor e pervertită de la primul contact, atunci când Spartac se folosește de dorința ei de a obține un telefon – obiect interzis în clinică – pentru a o supune pornirilor sale sexuale. Nu se ajunge până la viol, dar totuși îndeajuns de aproape încât faptul să determine un răspuns emoțional în nou-venită. Personaj duplicitar, Spartac o transformă imediat pe Daria în protejata lui, fapt ce pe parcurs dezvăluie un ego frustrat mascat într-un complex al salvatorului. La fel de relevantă ar fi și scena în care acesta îi cumpără mai multe sortimente de ciocolată – alt lucru interzis în clinică – și o forțează să înghită până la ultima pătrățică, exces subliniat ca atare printr-o secvență ce durează exasperant de mult. Altă dată, el încearcă să o imobilizeze în pat atunci când ea se ridică pentru a se întoarce în camera ei, sub aparența unui joc nevinovat pe care îl marchează prin râs. Jocul se desfășoară în aceeași coregrafie a abuzurilor. Daria este acaparată și subjugată. În același timp, rarele intervenții din partea personalului medical, aproape exclusiv în situații de criză expun indiferența și indolența instituțională și antrenează jocurile de putere între pacienți. 

Într-un moment de intensitate ca cel în care pacienții improvizează un cântec și un dans ritmat în mijlocul cărora tânăra este sărbătorită, glorificată ca o muză, tensiunea pare să se dilueze, iar noi suntem din nou tentați să credem în posibilitatea unei comuniuni. Însă Daria trece de la ingenuitate la a conștientiza motivațiile lor ascunse întrucât mișcările lor debordează de o sexualitate primară, punct în care ea se refugiază în sinea ei, refuzând imixtiunea exteriorului- tranziție marcată splendid printr-un artificiu sonor. Aceeași dinamică a subordonării se repetă în scena în care pacienții se adună în jurul ei și o gâdilă; treptat gesturile ludice iau forma excesului. E ca și cum de fiecare dată când privim printr-o optică solară apropierile celorlalți, narațiunea se întoarce împotriva naivității noastre precipitate și ne supune psihopatologiei personajelor ale căror intenții ,,bune” degenerează într-un soi de promiscuitate camuflată. Mi se pare că aici ar fi și nucleul moral al poveștii: excesul pervertește tot ce atinge.

E foarte ușor ca și spectatorul să se simtă captiv în scaunul lui, în imposibilitatea de a evada, pentru că filmul devine repetitiv: pare să reconfigureze maniacal aceleași coordonate psiho-sociale, modificând doar gradul de intensitate. E limpede că nu se încearcă o desfășurare pe diagonală, ci mai degrabă adâncirea într-o anumită nișă psihologică. De fapt, accentul nu mai cade pe sevraj care pare a fi mult mai puțin problematic decât mecanismele personajului de autosabotare. Chiar și preferințele sexuale sunt strâns legate de condiționările la care fata subscrie în mod voit. Refuză o legătură romantică cu Manu (Rareș Andrici), singurul pacient care pare să manifeste un interes ingenuu pentru ea, în detrimentul spionului trimis de iubitul ei din închisoare pentru a o controla, deși Costea (Cezar Grumăzescu) o tratează cu superioritate de la prima întâlnire. Erotismul dintre Daria și Costea izbucnește spontan și total neașteptat.

Aș spune că Daria figurează arhetipul femininului (în accepțiunea tradițională a termenului) prin natura ei pasivă, naiv-sentimentală, irațională, ceea ce justifică întru câtva forța cu care este atrasă de naturile agresive, tiranice și supunerea ei la retoricile patriarhale. Sunt tentată să o confund cu Grace, străina mesianică din Dogville (2003), al lui von Trier, prin încercarea ei de a adera la o comunitate lipsită de umanitate, cu toate că Daria rămâne ,,imaculată”;  nu ajunge la dezumanizare, nu caută un efect compensatoriu în negativ, precum Grace care recurge la o vendetă sângeroasă în final, fapt ce distanțează și cele două viziuni regizorale: în cazul lui von Trier avem de a face cu o mizantropie dusă la extrem unde tendințele umaniste eșuează în mod vădit și asumat, pe când aici sunt reconfigurate așa încât să ne dea sentimentul că nu e totul irecuperabil pierdut. Personal, cred că măiestria scenariului constă tocmai în această portretizare subtilă a unei figuri eminamente pasive. Deși situațiile reclamă un răspuns imediat și vehement, Daria refuză să-l dea și încasează continuu. Turbulențele din interior sunt ecranate de paralizia exterioară. În același timp, și ea recurge la trucurile murdare ale grupului; minte și manipulează spre a conserva o imagine de sine ce ar trebui, în mod ideal, să funcționeze ca o peliculă de protecție în fața unei realități mult prea abrazive pentru sensibilitatea ei. Monica Stan marchează foarte fin, în scenariu, granițele acestui pattern în care ceilalți funcționează ca un soi de contrapartide, ce, printr-un contrast izbitor, expun resursele inepuizabile de candoare ale Dariei. Chiar și singura instanță feminină din grup, Chanel (Ilona Brezoianu) funcționează în acest registru al contrastului, fiind o prezență hiper-masculinizată. Materia interioară a Dariei rămâne ,,imaculată” de la început până la sfârșit, iar filmul ne arată că pervertirea se înfăptuiește doar în planul real, nu și la nivelul conștiinței. 

La nivel vizual, variații de alb de la impecabil la murdar susțin purismul estetic anunțat din titlu. Personajele apar profilate de cele mai multe ori pe un fundal alb, clinic care pare a fi mai degrabă sinonimul confuziei, decât al clarității. Prezența virginală a Dariei, uniformele nediferențiate ale pacienților, gresia uniformă din baie, scuipatul unui pacient ce se prelinge pe geam ca simbol al umilinței- toate aceste elemente compun un microunivers unde candoarea se amestecă cu cruzimea. Recunoaștem semnătura stilistică a lui George Chiper-Lillemark care s-a remarcat prin expresia minimalistă și virtuozitatea mișcării încă din eseul documentar cvasi-fictiv al Adinei Pintilie, Touch Me Not (2018). Cadrele restrânse în format 4:3 insistă pe observația personajului central dintr-un unghi pur subiectiv, astfel că discriminează voit și pun într-o lumină orbitoare o identitate aflată în criză, una care pe mine, cel puțin, mă va urmări pentru multă vreme.


Imaculat

Regie: Monica Stan, George Chiper-Lillemark

Sceanariu: Monica Stan

Imagine: George Chiper-Lillemark

Montaj: Delia Oniga

Distribuție: Ana Dumitrașcu, Vasile Pavel-Digudai, Cezar Grumăzescu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s