Festivalul Filmului Palestinian – Străinul / Al Garib

Între 25 și 28 noiembrie s-a desfășurat la București Festivalul Filmului Palestinian, în varianta sa cu proiecții fizice. Ediția online a Festivalului continuă între 3 și 5 decembrie, cu o serie de filme disponibile prin platforma Eventbook.

Petra Torsan scrie despre Străinul / Al Garib (2021, r. Ameer Fakher Eldin), disponibil și online aici.


Apartenența, între stare de spirit și stare de fapte

de Petra Torsan

Străinul / Al Garib (2021, r. Ameer Fakher Eldin) este povestea cu care debutează în lungmetrajul de ficțiune tânărul regizor-scenarist Ameer Fakher Eldin. Născut la Kiev din părinți originari din Golan, acesta pare să fi împrumutat ceva din experiența celor două lumi care l-au format pentru a-l construi pe Adnan (Ashraf Barhom), un bărbat de vârstă mijlocie, fost student la Moscova, al cărui loc de baștină este Platoul Golan. Incertitudinea geopolitică din locul ales de Eldin pentru a-și plasa acțiunea reflectă și, simultan, influențează conflictul interior al protagonistului, lăsându-i lui Adnan o singură certitudine: cea a neapartenenței.

La începutul filmului, Layla (Amal Kais), soția sa – pe care o vedem episodic, numai când Adnan trece pe acasă pentru a le lăsa ei și fiicei lor lemne pentru foc -, sugerează discret realitatea mai dulce a emigrării. Pentru Adnan, însă, realitatea asta ar fi o provocare în plus: încă o dezrădăcinare de pământul natal care continuă să-l trateze ca pe un intrus. Întrebarea retorică pe care aceasta i-o adresează soțului (Cât poate îndura cineva să trăiască în umbra altcuiva?) răsună ca un ecou în momentul în care socrul ei (Mohammad Bakri) oficializează actul dezmoștenirii. Casa și livada vor intra pe mâna unei instituții în care bătrânul se încrede mai mult decât în propriul (și unicul) său fiu, despre care e de părere că nu a avut o singură zi din viață în care să-i împlinească așteptările. Exigențelor paterne li se adaugă neîncrederea în sine: Adnan nu și-a obținut diploma în medicină, nu are un job stabil, deci nu folosește nimănui. Străinul lui Eldin nu e îndeajuns de matur încât să nu se mai lase captiv propriilor gânduri despre trecut și despre felul în care acesta pare să-i erodeze prezentul. Căzut acum într-un alcoolism care-l face să bată pasul pe loc în ceea privește o posibilă împăcare cu sine – dacă nu cu gura lumii -, Adnan își duce zilele la umbra merilor din livada la care încă mai are acces, unde își exersează competențele medicale pe Kazba, un câine rămas fără un picior. 

Peisajele care-l însoțesc cât e volan într-un du-te vino constant nu se feresc din a-l cita pe Kiarostami, reflectând trăirile interioare ale protagonistului în pură tradiție expresionistă. Mișcările lente de cameră alunecă pe întreg cuprinsul Golanului. Sub cerul mereu înnorat, tăcerea lui Adnan e întreruptă pe alocuri de bombe care se aud căzând de cealaltă parte a graniței, scoțând niște zgomote înăbușite care, la fel de bine, ar putea fi luate drept tunete, semn că ploaia are să vină curând. 

Bărbatul se înstrăinează tot mai mult de cei din jur și de cine este el cu adevărat. De fapt, dacă ar avea un răspuns sigur pentru asta, filmul nu ar mai exista, cel puțin nu în forma pe care o are acum. Cât nu este acasă alături de fiică și soție, acesta se ocupă obsesiv de livadă, unde e vizitat de zilierii plătiți de tatăl său – și pe care-i gonește una-două – și de cumnatul său, care îi reamintește cât de mult a decăzut, amenințându-l că ar face bine să divorțeze de sora sa. Într-o seară, pe întuneric, îi ia cu el la drum pe Akram (Hitham Omari) și Hani (Amer Hlehel), singurii oameni care par a nu-l condamna pentru tot și toate. Cei doi au parte de roadtrip nocturn la granița cu Siria, unde Adnan îi duce convins că a văzut pe cineva căzut în luptă. Adnan își pune speranțele în Akram pentru a-l ajuta să-l salveze pe tânărul găsit. Hani, pe de altă parte, se conformează regulilor socio-politice mai mult decât celor nescrise ale umanității, exact ca tatăl și cumnatul lui Adnan.

Pe lângă a se arăta un psiholog extrem de abil, regizorul își dezvăluie o aplecare pentru concizia narativă. Niciun element, gest, obiect, replică, mișcare de cameră, cadru static nu sunt lăsate la voia întâmplării. Aparatul foto al tânărului sirian prins, ca Adnan, într-un conflict pe care nu l-a cerut, devine pretextul unui discurs anti-război, iar fotografia atât de dragă lui, pe care i-o arată lui Adnan, va stârni în protagonist dorința de vindecare prin altceva decât negarea la care a tot recurs. Eldin alege să-i dea lui Adnan un colac de salvare prin care-l forțează să accepte că hazardul e firesc, că eșecul nu e singura fațetă a vieții, și că iată, împăcarea cu trecutul e posibilă dacă ești onest cu tine însuți. 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s