[Recenzie] Titane

de Răzvan Adimei

Distins cu Palme d’Or în 2021, Titane spune povestea Alexiei (Agathe Rousselle), o tânără a cărei existență devine iremediabil influențată de un eveniment traumatic din copilărie: un accident de mașină. Cu o visceralitate not hard to watch, but hard to feel”, agresiunile și auto-agresiunile Alexiei capătă corespondențe mai puțin tenebroase, odată ce ea își asumă o expresie de gen convențional masculină – persona unui băiat dispărut. Constrânsă de împrejurări, tânăra devine apropiată de Vincent Legrand (Vincent Lindon), „tatăl” regăsit, urmând ca a doua jumătate a filmului să exploreze cu căldură relația dintre cei doi. 

Deși atmosfera insolită a filmului se menține până la final,  aceasta este convenționalizată chiar din primele minute, la nivel de scenariu. O fetiță trece printr-o operație craniană (prezentată grafic), în urma unui accident. La ieșirea din spital, Alexia nu vorbește cu părinții, însă își arată atașamentul față de mașina lor: o mângâie, o îmbrățișează, o sărută. Simultan, alegerile de cameră și de decor susțin semnificația acțiunilor: de la unghiulație (dutch angle-uri, contraplonjeuri) la lumină și cromatică (clarobscurul din salonul de spital, culori saturate și întunecate; urmate de culori mai luminoase, dar desaturate, în fața spitalului). Ce mi se pare cel mai bizar la aceste lucruri, însă, sunt atât alegerea vestimentației – un copil dezolat, ras în cap și cu o ditamai cicatricea, poartă un top cu un unicorn roz, un detaliu în contrapunct, care augmentează intenția realizatorilor –, cât și tăieturile de la un plan mediu al Alexiei, filmat din mână, la o încadratură mult mai largă, de pe trepied, din locul șoferului. Genul acesta de tăieturi devin recurente în prima jumătate a filmului, sugerând un soi de prezență a cuiva sau a ceva nevăzut celorlalți, o prezență care o urmărește pe Alexia și la maturitate.

Deși personaj principal, unele aspecte importante ale Alexiei, care ar permite o înțelegere mai amplă a personajului, ne rămân necunoscute. Un prim aspect este relația cu părinții biologici. Tăcerea familiei la masa de prânz, de pildă, escaladează până la gestul extrem al Alexiei de a-și incendia părinții. Înțelegem deci că, față de propria sa familie, protagonista simte ceva între răceală emoțională și aversiune profundă. Însă, nu sunt niciodată explicitate cauzele traumei care îi determină acțiunile Alexiei. De aici izvorăște un al doilea aspect enigmatic, care, aș spune eu, nu poate fi complet deslușit. Mai precis – motivația din spatele omuciderilor, care s-ar putea afla undeva în trauma familială necunoscută, în cea a accidentului, ori la intersecția dintre cele două. Mai mult, de la accidentul din copilărie trecem printr-o elipsă la vârsta maturității Alexiei, evoluție care scapă înțelegerii spectatorilor. 

Din altă perspectivă, o chestiune cu care Alexia pare să se confrunte este divergența prezentare-reprezentare. Ca dansatoare, aceasta e privită și reprezentată ca persoană-obiect de către bărbații cishet, în timp ce imaginea sa asupra sinelui este aceea a femeii care își asumă clar sexualitatea și care își revendică propriul spațiu prin violență. Un exemplu grăitor în acest sens este secvența când, după ce sărută un admirator insistent, Alexia își scoate din păr țepușa de metal cu care își prinde părul și i-o înfige în ureche. Apare astfel întrebarea dacă și această „privire” masculină motivează atacurile protagonistei. Într-o conferință de presă din cadrul ediției a 59-a a Festivalului de Film de la New York, regizoarea Julia Ducournau mărturisește că nu i-a fost ușor să scrie personajul Alexiei din prima parte a filmului, considerându-l „unrelatable”. Analizând îndeaproape personajul, ceea ce declară Ducournau se simte întrucâtva și în construcția sa. Ca să scape ulterior de căutările autorităților, Alexia își ascunde sarcina și adoptă persona unui tânăr dispărut, Adrien Legrand. Față de cinismul paroxistic în care își încendiază părinții, empatia Alexiei devine mult mai palpabilă, odată ce este „adoptată” de tatăl său fictiv, Vincent.

Construită atent, personalitatea lui Vincent Legrand se devoalează treptat, fiind un personaj cât se poate de complex și, în consecință, verosimil. Profesional, Vincent e pompier, iar în această latură a vieții se arată puternic, impunător. Se antrenează fizic, participă la simulări de incendiu, dar și la urgențe reale, postulează în fața subalternilor săi ca și cum ar fi un Dumnezeu și cere să fie tratat ca atare. Pe plan personal, însă, vedem un bărbat fragil somatic și emoțional. Complexat de înaintarea în vârsta, Vincent își injectează un lichid (testosteron? noradrenalină?), ajunge chiar în pragul unei supradoze. Separat în trecut de fiul său și de mama fiului, unicul liant social al lui Vincent rămâne doar întâlnirea profesională cu ceilalți pompieri. De aceea, la vestea cum că Adrien a fost găsit, Vincent pare aproape hipnotizat. Chemat de autorități să stabilească dacă persoana găsită este cu adevărat fiul lui, Vincent refuză orice fel de verificare, inclusiv testul ADN. Tot ce vrea este să-și ducă fiul acasă. Pentru a-și învinge singurătatea, el e pregătit să își asume un angajament profund față de această nouă persoană. Totuși, relația celor doi pornește de la un soi de apropiere forțată. Pentru Vincent, aceasta înseamnă intruziune – invadări bruște în spațiul personal al Alexiei (alias Adrien). Drept răspuns, tânăra preia cu neîncredere încercările lui de apropiere – la începutul șederii în noua casă, ea nu vorbește deloc, ceea ce e frustrant pentru el. Relația celor doi evoluează, totuși, într-o direcție mai personală. Când fosta sa soție are aceeași frustrare față de tăcerea așa-zisului lor fiu, Vincent e înțelegător și îi ia apărarea acestuia. De altfel, raportarea paternă capătă și o latură jovială, așa cum ne arată dansul celor doi în sufrageria casei și o resuscitare pe care Adrien o performează pe ritmul melodiei Macarena, fredonată de bărbat. În final, dezvăluirea identitară a Alexiei nu îi provoacă repulsie ori contrariere lui Vincent, ci, dimpotrivă, el e incontestabil atașat de noua persoană și-i spune că oricine ar fi, va rămâne „fiul” lui. La rândul ei, Alexia îi mărturisește, în final, iubirea. Este surprinzătoare această evoluție totuși semnificativă a protagonistei, de la ostilitatea, lipsa profundă de empatie din prima parte a filmului la capacitatea sa de a iubi. Evoluția ei pare într-o mare măsură justificată, deși, sigur, transformarea este semnificativă. 

Filmul ridică și niște întrebări pe care le lasă fără răspuns. Imaginea repetată a focului pare că ar trebui să ducă undeva, deși nu duce. Într-o simulare de incendiu Vincent vede un copil în flăcări, însă ne dăm seama că este o vedenie personală, ceilalți pompieri nevăzând-o. Spre final, bărbatul stă întins pe pat și își dă foc, dar supraviețuiește. Personal, mă întrebam și cum de, în tot timpul în care fiul său a fost dispărut, Vincent nu a reușit să-și dezvolte o relație tată-fiu (ori, cel puțin, una de apropiere) cu Rayane (Laïs Salameh), un coleg pompier care de altfel pare că își simpatizează șeful său și chiar devine gelos la apariția Alexiei în peisaj.

Fără niciun dubiu, Titane poate părea un film bizar. Totuși, sub pretextul de a portretiza co-simbioza femeie-mașină, este construită cu candoare o relație cât se poate de umană. Alexia și Vincent, doi exponenți ai emoțiilor reci, dezvoltă o apreciere reciprocă ce pare ineluctabilă oricărei traume din trecut.


Titane

2021, FR, BE

regie: Julia Ducournau

scenariu: Julia Ducournau, Jacques Akchoti, Simonetta Greggio, Jean-Christophe Bouzy

imagine: Ruben Impens

montaj: Jean-Christophe Bouzy

distribuție: Vincent Lindon, Agathe Rousselle, Garance Marillier, Laïs Salameh

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s