„Kind Hearts and Coronets” se poate vedea în cadrul cineclubului Film Menu miercuri, 11 ianuarie, de la ora 19.oo la Cinemateca Eforie. Proiecția va fi urmată de o discuție moderată de Iulia Necșulescu și Ramona Aristide. Bilete disponibile aici.
Deși fusese aclamat încă din anii ’60, o dată cu restaurarea celor de la Criterion Collection, „Kind Hearts and Coronets” (1949, r. Robert Hamer) și-a solidificat statutul de film clasic, bucurându-se de un interes sporit și din partea comunității cinefile contemporane, și pe bună dreptate. Filmul este surprinzător de „scandalos” prin nonșalanța cu care își abordează subiectul aparent morbid: un criminal în serie care nu dă dovadă de nici o remușcare. Când mama lui a fugit cu un cântăreț de operă italian, Louis Mazzini (Dennis Price) a fost dezmoștenit de familia ei aristocrată. După moartea ei, Louis se hotărăște să răzbune onoarea mamei sale încercând să ucidă fiecare rudă din arborele genealogic (toți fiind jucați în mod spectaculos de Alec Guinness) care se află între el și averea familiei.
Însă relatarea narațiunii ar face un deserviciu filmului, deoarece nu aș fi în măsură să redau umorul savuros cu care sunt tratate toate aceste întâmplări. Regizorul filmului, Robert Hamer, a menționat într-un interviu că, prin „Kind Hearts and Coronets”, și-a propus să facă un film care să utilizeze limba engleză, la toată capacitatea sa. Ei bine, a reușit. Cu un scenariu adaptat după romanul omonim semnat de Roy Horniman, filmul aduce aminte de piesele lui Oscar Wilde în stilul său elegant și atitudinea degajată cu care până și cele mai tăioase injurii sunt redate cu zâmbetul pe buze. Poate nu la fel de bitchy ca Wilde, dar mult mai sec, dialogul din „Kind Hearts and Coronets” este desăvârșit de cinic, elegant și respectuos, adică într-un cuvânt reprezintă tradiția britanică a complimentelor backhanded pe care le mai întâlnim și astăzi în ecranizări după Jane Austen, deși mult mai diluate, poate dintr-o frică de a nu aliena publicul contemporan.
Robert Hamer și-a început cariera în anii ’30, lucrând ca asistent de montaj pentru filme ca „Jamaica Inn” (1939, r. Alfred Hitchcock). După aceea, a lucrat regizând documentare pentru „GPO (General Post Office) Film Unit”, un departament guvernamental care acum este creditat pentru contribuțiile sale la filmul non-ficțional atât în Marea Britanie, cât și internațional. Când Alberto Cavalcanti s-a mutat de la GPO la studioul Ealing, Hamer l-a urmat, lucrând ca scenarist și regizor de filme de ficțiune. Studioul Ealing este unul dintre cele mai vechi platouri de film din Marea Britanie, activând din 1902 și până în prezent. „The Ealing Englishness” este termenul folosit de istoricul Ernest Betts pentru a descrie marca filmelor produse de studio la vremea respectivă. Deși producțiile studioului variau de la noir la melodrame și filme istorice, comediile aveau cel mai mare succes, devenind aspectul pentru care studioul a rămas cunoscut în istoria cinemaului britanic („Ealing comedies”). Comediile lui Alexander Mackendrick rămân cele mai cunoscute din perioada respectivă. „Whiskey Galore!” (1949), „The Man in the White Suit” (1951), și „The Ladykillers” (1955) (refăcut în 2004 de frații Coen) întruchipau un umor britanic „pentru toată familia”, ale cărui nuanțe de critică socială rămâneau totuși observații pertinente la adresa societății britanice postbelice.
Spre deosebire de Mackendrick, care nu numai că avea succes în Marea Britanie, dar și în SUA (unde a mers mai departe, regizând unul dintre cele mai bune filme noir târzii, „Sweet Smell of Success”, în 1957), Hamer pare să fi rămas desconsiderat, sau cel puțin subapreciat. Filmografia sa este în primul rând, mult mai restrânsă, având un ritm de lucru mult mai lent, probabil și datorită faptului că ținea să-și aleagă subiectele și să lucreze, împreună cu alți scenariști, la structura filmelor înainte de a intra în producție cu ele. În plus, zvonurile că era homosexual, într-o perioadă în care acest lucru era condamnat atât moral cât și legal, cel mai probabil au contribuit la oportunitățile restrânse de muncă în comparație cu Mackendrick sau J. Lee Thompson, care au primit oferte de muncă la Hollywood.
Deși regia lui Hamer nu este nimic ieșit din comun în ceea ce privește aspectele tehnice, flerul său pentru lucrul cu actorii transcede ecranul, într-o naturalețe care, în mâinile unui regizor mai puțin priceput, ar fi putut transforma dialogul incredibil de complex într-o teatralitate monotonă. Fiind în fond un film istoric dar și o comedie neagră, actorilor li se adaugă sarcina suplimentară de a reda dialogul astfel încât să fie natural, sincer, dar și amuzant în același timp. Alegerea de a construi protagonistul filmului, care în mod facil ar fi putut fi un nevrotic, ca un gentleman desăvârșit îl transformă în „cel mai politicos ucigaș în serie din istoria cinemaului”, contrast din care se trage o bună parte din umorul filmului.
Imaginea superbă a filmului se trage din colaborarea lui Hamer cu directorul de imagine Douglas Slocombe, cu care a mai colaborat și într-un segment din omnibusul horror „Dead of Night” (1945) și în filmul noir „It Always Rains on Sunday” (1947). Atmosfera înfiorătoare din „Dead of Night”, devenit acum un film cult în rândul fanilor cinemaului horror clasic, și realismul claustrofob din „It Always Rains on Sunday” reprezintă nu numai apogeul colaborării dintre Hamer și Slocombe, ci și cele mai apreciate lucrări din filmografia cineastului. (ambele filme sunt disponibile pe Netflix în România).
Din păcate, cariera lui Robert Hamer s-a dovedit a fi scurtă, cu doar câteva filme produse înainte de a muri în 1963. Dependența de alcool, accentuată de neînțelegerile constante dintre Hamer și studiourile Ealing, unde a fost angajat pe bază de contract pentru majoritatea filmelor pe care le-a regizat, par să fi determinat moartea sa tragică la doar 52 de ani. Chiar și în timpul vieții sale, Hamer a trăit perioada anilor ’60 în care „Kind Hearts and Coronets” a devenit un film de referință, însă a primit reacțiile cu un amestec de recunoștiință și regret: „Este măgulitor să faci un film care devine un clasic în 10 ani. Cu toate acestea, nu este atât de măgulitor, când oamenii au impresia că este singurul film pe care l-ai făcut vreodată.” Într-adevăr, eforturile de a-l recupera pe Robert Hamer ca un autor de film în cadrul cinematografiei britanice clasice a pălit în fața unor nume ca David Lean, Michael Powell sau Alexander Mackendrick, care au activat în aceeași perioadă ca Hamer, ba chiar și în cadrul aceluiași studio, în cazul lui Mackendrick. Însă interesul reînnoit pentru „Kind Hearts and Coronets”, precum și pentru cinemaul britanic al anilor ’50 ( carepână de curând era considerat a fi lipsit de orice merit) poate doar să ne dea speranță pentru re-evaluarea unor cineaști ca Hamer, dar și mulți alții ca el, ale căror nume au rămas necunoscute publicului contemporan.
Kind Hearts and Coronets: Ealing’s Shadow Side, Philip Kemp, publicat pe 21 februarie 2006, accesat pe 10 ianuarie 2023
The Talented Robert Hamer: A Forgotten Figure of British Cinema, James Harrison, publicat pe 29 iunie 2016, accesat pe 11 ianuarie 2023
The Film Bussiness. A History of British Cinema 1896-1972, Ernest Betts, London-George Allen & Unwin LTD, 1973, pg 243 (capitolul „The Englishnes of Ealing”)
Kind Hearts and Coronets review – the most elegant serial killer in history, Peter Bradshaw, publicat pe 6 iunie 2019, accesat pe 10 ianuarie 2023
British Cinema in the 1950s An Art in Peacetime, Ian MacKillop, Neil Sinyard, Manchester University Press, 2003, pg 74-86 (capitolul „The long shadow: Robert Hamer”)
More than Coronets: Directed by Robert Hamer, James Howard, Createspace Independent Publishing Platform, 2015 (singura biografie publicată despre Robert Hamer)
FILM MENU 