[Cineclub Film Menu] „Mă numesc Iván Zulueta și sunt dependent de cinema”

Arrebato va fi proiectat în cadrul Cineclubului Film Menu pe 13 aprilie, de la ora 19, la Sala Cinema din UNATC. Proiecția va fi urmată urmată de o discuție cu publicul, moderată de Maria Mitulescu și Elena-Teodora Ion, redactori Film Menu. Intrarea este liberă.

de Alina Grau

Filmul lui Iván Zulueta Arrebato / Rapture (1979), titlul într-o traducere aproximativă în română însemnând o ieșire, o izbucnire sau chiar o răpire, prezintă ideea vampirizării de către regimul scopic al cinemaului. Identificarea privirii ca vector nediferențiat al fanteziei este chestionată în raport cu includerea în spațiului ficțional de pe ecran. Ideea dezvoltată de Christian Metz¹, în relație cu psihanaliza, propune ipoteza că filmele sunt echivalentul viselor sau al halucinațiilor, acest hallucine numit de personajul principal și care apare narativ în Arrebato pe mai multe planuri ale dependențelor.

José Sirgado (Eusebio Poncela) este un regizor de film horror consumator de heroină care tocmai lucrează la un film cu vampiri și se află într-o relație conflictuală cu iubita sa actriță Ana Turner (Cecilia Roth). Întors acasă după o zi de montaj, José primește un colet de la Pedro (Will More), în care se află o rolă de film, o casetă audio și o cheie.

Prin secvențe de flashback descoperim cum s-au întâlnit cei doi. Pedro este un artist amator excentric și infantil, pasionat de cinema, ale cărui filme sunt incluse în mod experimental ca vizionare producând un efect de reflexivitate meta-cinematografică asupra mijloacelor mediului. Pasiunea lui Pedro este prezentată prin filmarea obsesivă a norilor sau a casei de la țară a mătușii sale, incluzând astfel fizicalități ca cele ale aparatului, obiectivelor, celuloidului. José, ca regizor profesionist, îi trimite prin poștă acestuia un temporizator de timp, care să controleze obturatorul camerei sale, filmând la intervale specificate, iar acest cadou îi apropie și mai mult pe cei doi.

Meta-ficțiunea, care reflectă atât crearea ficțiunii cât și reflexivitatea asupra felului în care aceasta este produsă, propune o materialitate specifică, contextuală și declarativă, imaginând noi feluri de a vorbi despre impactul și interdependența mediului în raport cu privitorul său.

Dependența de droguri este și ea exploatată în film în paralel cu dependența de cinema, dar și ca rezultat al lipsei de continuitate sau declanșatoare a stărilor extatice sau de sevraj ale personajelor. În acest sens, identificarea Anei cu păpușa din copilărie Betty Boop este un moment rezultat ca o călătorie în urma consumului de drog. Apoi relațiile homoerotice între Pedro și José sunt și ele exploatate până la identificarea din finalul filmului.

Pe caseta audio trimisă lui José, Pedro povestește că după ce a adormit și în paralel cu visele camera îl filmează, iar după developare acesta observă un cadru roșu. Numărul cadrelor roșii crește pe măsură ce acesta experimentează simptome de sevraj similare cu cele ale sevrajului de heroină. Într-o stare din ce în ce mai fragilă, Pedro se adâncește în situația de ruptură, expunând categoria vampirizării atât ca formă de excitație, cât și ca metaforă a dispariției și anihilării. Numitorul comun al experimentului lui Pedro, care își dorește să aibă relații doar prin intermediul cinemaului, este de a ieși din realitate, o formă de escapism dusă la extrem.

Atingând un cinematic peak prin fetișizarea aparatului de filmat până la fantezia agențialității sale, pasiunea este invocată de dorința față de un anume obiect, cinemaul funcționând aici ca petit object a al lui Lacan², obiectul neatins al dorinței, o proiecție sau o reflecție a ego-ului în alteritatea sa.

Din punct de vedere audiovizual Iván Zuleta este marcat de modernizarea Spaniei și este interesat de practicile transmediale ale televiziunii în raport cu cinemaul³. În acest film, Zuleta dezvoltă un univers vizual neconvențional distinct prin tehnici de montaj și aceasta abordare transgresivă a convenției ficționale în raport cu realul dar și cu ieșirea din real.

Drogul, ca și cinemaul, sunt juxtapuse ca modalități de ieșire din sine, precum descoperirea unui „dincolo” ce contribuie la reflecția asupra complexității raportului nostru cu imaginile. Zulueta experimentează de-a lungul vieții sale cu diferite forme de artă vizuală, iar contribuția sa cinematografică este originală și deschizătoare de discurs în ceea ce privește raportul voyeurist al audiovizualului cu cotidianul, cu arta sau cu divertismentul.

Un film devenit cult, Arrebato explorează semnificația privirii pe mai multe niveluri ale construcției de imaginar și examinează meta-cinematografic efectul cu potențial devastator de a experimenta viața doar prin intermediul imaginii.

Christian Metz, The Imaginary Signifier: Psychoanalysis and the Cinema, MacMillan Press, Londra, 1982. ↩︎
Jacques Lacan, Le Séminaire. Les formations de l’inconscient (1957-1958), Editura Seuil, Paris, 1998. ↩︎
Miguel Fernández Labayen, „The Televisual Practices of Iván Zulueta”, Comparative Cinema, vol. III, nr. 7, 1 Ian. 2015, p. 57–66, www.ocec.eu/cinemacomparativecinema/index.php/en/29-n-7-english/374-the-televisual-practices-of-ivan-zulueta, accesat 13 Apr. 2024.

↩︎