Cineclub Rouch

Cineclub Film Menu: Moi, un noir

Moi, un noir (Eu, un negru)

 

Franța – 1958

regie și imagine Jean Rouch

sunet André Lubin

montaj Catherine Dourgnan, Marie-Josèphe Yoyotte

cu Oumarou Ganda, Gambi, Petit Touré

 

moi_un_noir

 

Filmul „Moi, un noir (Eu, un negru)” (Franța 1958, realizat de Jean Rouch) rulează marți 7 octombrie 2014, de la ora 19, în sala de cinema a UNATC, în cadrul Cineclubului Film Menu. Filmul e subtitrat în limba engleză. Discuţia ulterioară proiecţiei va fi moderată de Bianca Bănică şi de Raluca Durbacă.

 

 

de Raluca Durbacă

Se pot spune multe despre masiva influență pe care cineastul francez Jean Rouch a avut-o asupra cinematografiei mondiale, cum ar fi felul în care opera sa cinematografică a modelat stilistica Noului Val Francez, în special pe cea a lui Jean-Luc Godard, sau despre cum tipul de cinema practicat de el a dat naștere unui alt curent cinematografic în Statele Unite ale Americii – direct cinema. Însă opera sa cinematografică este cu adevărat remarcabilă pentru că a depășit granițele culturii și a intrat în sfera politicului prin oportunitatea pe care Rouch a oferit-o Africii și africanilor, poate pentru prima dată în istorie, de a se auto-reprezenta, prin intermediul filmelor sale.

A nu se înţelege că Jean Rouch credea în puterea magică a cinemaului de a reprezenta realitatea „așa cum este ea”. Din contră, credea într-o cameră ce provoacă și modifică realitatea, o cameră ce-i obligă pe cei ce se lasă înregistrați să reacționeze la prezența ei, cu alte cuvinte, o cameră care determină nașterea unui spectacol pus în scenă, un spectacol ce conține semnele conceptelor și ideilor pe care cei ce se lasă filmați le au atât despre ei înșiși, cât și despre lumea în care ei ființează.

Spectacolul din filmele lui Jean Rouch a luat diferite forme. În „Les Maîtres fous” (1955), un film ce prezintă ceremonia anuală dedicată cultului divinităților Hauka, spectacolul este pus în scenă de un grup de emigranți care, în cadrul unui ritual de posedare – marcat de diverse crize ce par de natură epileptică, precum și de prinderea, omorârea, gătirea și mâncarea unui câine -, parodiază formalismul caraghios al stăpânilor colonizatori albi. Camera lui Rouch nu adoptă însă poziția superioară a albului care observă și înregistrează ritualuri primitive și barbare, ci pare să fie conștientă că întreg evenimentul la care asistă este condiționat de prezența sa printre participanți. Mai mult, această plăcerea de a urmări un spectacol pus la cale pentru privitor se transmite și în comentariul de pe coloana sonoră, pus la dispoziție de Jean Rouch, care pare a comenta un meci de fotbal, marcând prin inflexiuni în voce momentele în care spectatorul trebuie să fie atent la o anumită acțiune sau o anumită zonă din cadru. În „Jaguar” (filmat în 1954-1955 și proiectat pentru prima dată în 1967), un film în care granița dintre ficțiune și documentar este puternic estompată, spectacolul merge în aceeași zonă de parodie a metehnelor și a caracterului „civilizat” al albilor, însă se concentrează mai mult pe raporturile de putere care există între stăpânii albi și sclavii lor africani. Damouré, unul dintre personajele principale ale filmului, ajuns într-o poziție de putere, își cumpără o pereche de ochelari de soare – obiect ce funcționează semiotic, fiind un semn pentru stăpânii colonizatori – și începe să abuzeze verbal și fizic subalternii africani, imitând, dar și parodiind prin imitare, atitudinea pe care albii o au față de angajații lor africani. Mândru că a obținut un statut social în sistemul economic creat și importat de albi în statele africane, Damouré se plimbă pe bulervard asemenea unui „jaguar”, meditând asupra nou dobânditei poziții. „Mă plimb pe străzi, am devenit un Jaguar. Cum adică un Jaguar? Păi… Jaguarul e un dandy cu freza bine pusă la punct care fumează și care se plimbă. Toți ochii sunt pe el. El privește toate fetele frumoase. Își fumează mai departe țigara, fără griji. Voilà! Ăsta e Jaguarul. Un gentleman, un adevărat zazouman.”

În „Moi, un noir” (1958), Rouch trece de la spectacolul ca parodie a albilor colonizatori, la spectacolul ca formă de auto-reflexie. Pentru prima dată, întregul comentariu de pe coloana sonoră a filmului – înregistrat după încheierea filmărilor, având deci un caracter reflexiv – este compus și narat de un african. „Moi, un noir” se vrea, după cum spune și titlul („Eu, un negru”), un film în care intervenția cineastului este minimă, în care personajul principal are ocazia să se prezinte pe sine spectatorilor fără ca regizorul să funcționeze ca filtru, să reflecteze asupra mediului în care trăiește, să privească și să mediteze asupra relațiilor dintre africani.

Rouch se concentrează asupra unui grup de emigranți din Niger, veniți în Abidjan, capitala Coastei de Fildeș, pentru a câștiga bani. Influența culturii occidentale poate fi simțită prin intermediul poreclelor pe care patru dintre muncitori le adoptă – Edward G. Robinson, Eddie Constantine (în rolul agentului federal american, Lemmy Caution), Tarzan și Dorothy Lamour – toate inspirate de actori sau personaje prezente în filmele americane și franțuzești pe care cel mai probabil le-au văzut. Aceasta nu este însă o dovadă a colonizării culturale de care ar suferi cei patru africani, așa cum nici adoptarea unor astfel de alter ego-uri de către tineri francezi sau americani nu ar fi o dovadă de colonizare culturală. În loc să se separe de și să învinovățească albii în mod direct, Oumarou Ganda – adică Edward G. Robinson, adică Sugar Ray Robinson, un alt alter ego adoptat de cel ce narează comentariul de pe coloana sonoră – insistă asupra aspectelor pe care tinerii de vârsta lui le au în comun, indiferent dacă sunt albi sau negri; aceleași dorințe de a avea o casă, de a avea bani pentru a se distra în cluburi, aceeași nevoie de a merge cu prietenii la plajă și de a se bucura de un sfârșit de săptămână frumos, aceeași nevoie de a-și întemeia o familie și, nu în ultimul rând, aceeași nevoie de escapism, de a evada în cultura pop, în poveștile filmate ale occidentalilor sau în miturile povestite ale africanilor. Cu toate acestea, este mereu tratat ca cetățean de rangul al doilea atât de către albi, cât și de către africanii bogați.

„Moi, un noir” este unul dintre cele mai influente cultural, mai inovatoare stilistic și mai pline de candoare filme ale anilor ’50. Este filmul care a pus bazele cinemaului african și care l-a format pe unul dintre primii săi regizori – Oumarou Ganda. Este filmul care a dat Africii propria sa voce, care era până atunci redusă la tăcere de hegemonia culturală a Europei și de imaginea deformată a unei Africi prezentate doar din perspectiva unor cineaști europeni. Însă, mai mult decât orice, este un loc în care ideile despre Africa și despre ce înseamnă să fii african s-au putut manifesta liber.

Alte filme prezentate în cadrul Cineclubului Film Menu:

Die Ehe der Maria Braun, Germania de Vest 1979, (r. Rainer Werner Fassbinder)

Portrait of Jason, SUA 1967, (r. Shirley Clarke)

Die Abenteuer des Prinzen Achmed, Germania 1926 (r. Lotte Reiniger)

The Woman in the Window, SUA 1944 (r. Fritz Lang)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s