[Review] Războiul rece/ Zimna wojna

Polonia, Franța, Marea Britanie, 2018
regizat de Paweł Pawlikowski

 

de Laurențiu Paraschiv

La o audiție pentru un spectacol muzical, dirijorul Wiktor (Tomasz Kot) are de ales între un talent înnăscut, o fată cu o voce maleabilă, și o altă fată cu potențial, dar cu o voce nelucrată. Își motivează alegerea celei de-a doua, pe Zula (Joanna Kulig), prin prisma faptului că are un șarm care celei dintâi îi lipsește. În realitate, e dragoste la prima vedere de ambele părți. Însă ce începe ca o dragoste împărtășită se transformă, odată cu instaurarea stalinismului și din cauza nesupunerii lui Wiktor regimului totalitar, în una damnată. Pawlikowski urmărește relația dintre cei doi evoluând, pe parcursul a cincisprezece ani, în Polonia, Berlin, Iugoslavia, Paris și apoi din nou în țara natală, dar fără a acoperi întreaga perioadă de timp, ci doar momentele, șapte la număr, în care aceștia sunt împreună. Odată cu avansarea în poveste, din cauza numeroaselor elipse întinse pe ani întregi, construirea relației respective nu mai pare susținută și ajunge să-și piardă din credibilitate, însă structura narativă nu a reprezentat încă de la început un pilon important pentru regizor. În caietul de presă atribuit din cadrul Festivalului de Film de la Cannes, acesta susține că intenția sa a fost de a spune o poveste – inspirată de cea reală a părinților săi – a doi îndrăgostiți „născuți sub o stea norocoasă”, care nu se supun unei „succesiuni convenționale cauză-efect”, ci sunt „suma unor cauze ascunse și a unor efecte imprevizibile”. În încercarea de a lega, totuși, aceste viniete între ele, de a-și menține eroii despărțiți în timp și spațiu împreună, Pawlikowski alege să transforme bucata muzicală pe care Zula o cântă la audiție, „Dwa serduszka”/ „Două inimi”, în laitmotiv. Cântecul ajunge, astfel, să fie modelat din nou și din nou, în funcție de contextul în care e interpretat, în final apărând chiar mutilat în concepția Zulei, care nu mai recunoaște nimic din farmecul său cu care l-a cucerit pe Wiktor. Însă alienarea acestora, durerea nerostită a neputinței de a fi împreună nu ajunge niciodată în prim plan – regizorul are grijă ca austeritatea poveștii să contrasteze cu frumusețea în sine a filmului. Imaginea, semnată de același Lukasz Zal cu care a lucrat și la anteriorul „Ida” (2013), e chiar mai stilizată decât acolo: este păstrat formatul academic (1.375:1), alb-negru, dar contrastul e mai puternic, iar compoziția cadrelor, mai căutată, bogată în detalii și texturi. Multitudinea secvențelor descriptive arată și o mai mare atenție oferită mediului din care personajele provin, iar încadrarea deja recognoscibilă a acestora în partea de jos a cadrului, pentru a lăsa mai mult spațiu deasupra lor, are acum și un scop, anume perceperea a cât mai multor informații în același timp.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s