[Review] : Pisicile Persane

Kasi az gorbehaye irani khabar nadareh (Nimeni nu ştie nimic despre Pisicile Persane)

 

Iran 2009

regie Bahman Ghobadi

scenariu Bahman Ghobadi, Hossein Mortezaeiyan, Roxana Saberi

imagine Turaj Mansuri

montaj Haydeh Safi-Yari

sunet Bahman Ardalan

muzică Mahdyar Aghajani, Ash Koosha

cu Negar Shaghaghi, Ashkan Koshanejad

 

 

de Georgiana Madin

 

Poate că ceea atrage cel mai mult la creaţia lui Bahman Ghobadi sunt titlurile, imagini capturate din însuşi filmul pe care îl anunţă. Regizorul, pilon al „Noului Val” din cinematografia iraniană, îşi continuă tradiţia începută cu „Zamani barayé masti asbha” („Un timp al cailor îmbătaţi”, 2000), unde catârii încălziţi cu alcool pentru a face faţă culmilor muntoase descoperite sunt motorul tuturor acţiunilor. În „Lakposhtha parvaz mikonand” („Ţestoasele pot zbura”, 2004), ţestoasele sunt doar accesoriul clarvăzătorului de trei ani, la un pas de a sări în aer o dată cu ele din cauza unor mine, însă ele dau sensul simbolic al jocului pierdut pe un teren brăzdat de explozibil.

Sinecdoca, folosită şi aici de Ghobadi, se clarifică prin viziunea globală a filmului. Interzis în Iran, dar distribuit gratuit pe Internet, „Kasi az gorbehaye irani khabar nadareh” pune sub lupă tocmai ceea ce republica musulmană a lui Ahmadinejad se fereşte să divulge. Ghobadi trece pentru prima dată de la Iranul rural, cu referiri politice inofensive, mascate de  naivitatea personajelor, la agitaţia oraşului, măcinat de îndoială forfotitoare. Aici, predicatul invizibil este fuga unor pisici vagaboande printr-un subsol din capitala Teheran. Protagoniştii sunt Ashkan şi Negar, un el şi o ea abia ieşiţi din închisoare, arestaţi, din câte se înţelege, pentru muzica „indie rock” pe care o cântă. Cei doi caută să formeze o trupă şi să facă rost de acte pentru a pleca spre Londra să dea un concert. Filmul urmăreşte încercarea lor de a găsi o portiţă de ieşire dintr-o societate opresivă, în care genurile de muzică derivate din cultura vestică (rock, metal şi rap) sunt interzise, fiind considerate satanice. Tot împotriva legilor statului Iran este şi adoptarea animalelor de companie – câinele celor doi e înhăţat de un poliţist chiar pe autostradă, iar pisicile nu ies de la subsol. Titlul subliniază corespondenţa lor cu protagoniştii, la fel de nedoriţi şi de hăituiţi de regimul politico-religios. Egalitatea între oameni şi animale rămâne o constantă până la deznodământ şi se extinde asupra lumii dinafara poveştii.

Ghobadi face un număr de echilibristică între două tendinţe (documentar şi ficţiune generată de istoria actuală a Iranului), indecis pe care să o îmbrăţişeze, deci impresia de realitate filmată nu este arbitrară. Genericul arată că povestea este despre oameni, fapte şi locuri reale, un clişeu care îşi validează importanţa pe parcurs. „Actorii” vin de fapt pe ecran cu propriile biografii, dar scenariul le adaugă episoade, menite nu să le caracterizeze, ci să le facă opresiunea şi mai puternică, brodând pe ei ambiţiile înăbuşite ale tinerilor iranieni. În realitate, Ashkan şi Negar au parte de azil politic din partea Marii Britanii, dar în film poartă în spate tot ceea ce înseamnă persecuţia în Iran.

Precum în filmele precedente, realizatorul pune accent pe drumurile personajelor sale. Drumurile sunt cadrul declanşator al acţiunii. Aici, ele se aseamănă cu mersul pisicilor prin cotloane, căci Ashkan şi Negar parcurg tot felul de trepte şi încăperi ascunse până când se pot simţi în siguranţă. Drumurile îi duc spre cele mai neaşteptate spaţii de concert: grajduri pentru heavy metal, schelete de clădiri pentru rap şi cotloane izolate fonic cu cofraje de ouă. Uneori, disperarea protagoniştilor trece în plan secund în locul faţetelor capitalei care respiră, mai lent sau mai sacadat, în funcţie de ameninţarea războiului. El creşte preţul petrolului, iar petrolul pe cel al paşapoartelor. Dorind să intre în profunzimea multor aspecte, Ghobadi pierde pe alocuri focusul şi riscă să le îngrămădească superficial, pierzându-şi spectatorul într-o mare de fragmente mărunţite. Apoi, revine la muzicienii săi ţinuţi în viaţă de visul occidentului: posterele cu Joy Division, The Beatles, Humphrey Bogart, filmele piratate arată atracţia lor spre modele din Vest.

Deşi se simte de la un cadru la altul, indecizia regizorului de a se concentra pe o latură a societăţii sau de a simplifica are o puternică motivaţie: revolta fără subtilităţi, furia spusă dintr-o suflare gâtuită, fără a ţine cont de tulburarea neiniţiatului. El pune această suflare în partiturile muzicienilor lui. Ghobadi îi plasează într-o poveste cu reguli clasice, dar vrea şi să exploreze, documentaristic şi în montaj alert, în paralel, pe fast-forward şi în timpul concertelor, aspecte cotidiene ale Iranului (cel mai frecvent, denunţuri, concerte întrerupte şi arestări în masă). Secvenţele din universul adiacent personajelor, montate pe piesele lor, redau visceral atmosfera de violenţă şi de incertitudine. Poate că exerciţiul de echilibristică al lui Ghobadi se sfârşeşte într-o tăcere tragică, dar mersul lui pisicesc până la final e de o nerostită graţie.

 

(articol publicat în Film Menu #6/ iunie 2010)

 

Alte review-uri Film Menu:

Nanayo (Japonia – Franţa 2008, regie Naomi Kawase)

Ziua în care am devenit femeie (Iran 2000, regie Marzieh Makhmalbaf)

Zanan-e bedun-e mardan (Germania – Austria – Franţa 2009, regie Shirin Neshat)

Sib (Iran – Franţa 1998, regie Samira Makhmalbaf)

Copie conforme (Franţa – Iran 2010, regie Abbas Kiarostami)

 

Sondaj

Download Film Menu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s