Filmul „Il sorpasso (Depășirea)” (1962, r. Dino Risi) va rula la Cineclubul Film Menu, miercuri, 4 ianuarie, ora 19.00, urmat de o discuție moderată de Ștefan Ristea și Iulia Necșulescu.
Filmul a mai fost o dată prezentat în cadrul Cineclubului Film Menu, în 2014, moderat de Andreea Mihalcea și Andrei Luca.
de Oana Ghera
Apărut în 1962, în același an în care apare și „L’eclisse”, ultimul film din trilogia lui Antonioni, „Il sorpasso” este înrădăcinat într-un tip de demers critic interesat de sondarea golului spiritual care se ascunde în spatele așa numitului miracol economic al Italiei acelor ani, pe care criticul de film J. Hoberman (într-o cronică dedicată filmului la momentul apariției acestuia pe DVD) îl consideră a fi simptomatic pentru cel de-al treilea stadiu al neorealismului. Să ne-nțelegem însă. „Il sorpasso” nu are nimic de-a face cu modernismul înalt al lui Antonioni (pe care Risi îl ridiculizează prin vocea unuia dintre personajele sale), ci se întoarce în primă instanță la tropii cinemaului clasic, la structura episodică a road movie-ului și la efervescența comică și culoarea locală a commediei all‘italiana (care atinge grație acestui film popularitate internațională). Nu e vorba despre alienarea omului în societatea contemporană în sens filosofic ca la Antonioni, ci de un comentariu savuros la adresa plăcerilor și consecințelor vieții ușoare, o abordare ireverențioasă a contradicțiilor din societatea italiană din timpul boom-ului economic de după cel de-al Doilea Război Mondial, care alunecă inevitabil de la slapstick la tragedie. În cuvintele criticului italian Ennio Flaiano, „în Italia, situația este întotdeauna tragică, dar niciodată serioasă”.
Structura de road movie îi permite lui Risi să insereze la tot pasul episoade desprinse din cotidianul unui loc sau al altuia, fiecare dintre ele aducând o nouă lumină asupra societății italiene a vremii. De altfel, regizorul Dino Risi lasă adesea prim planul observației sociale, iar momente cu oameni cinând în restaurante aglomerate sau dansând pe plaje din stațiuni turistice la modă reapar de mai multe ori pe parcursul filmului. Italia din „Il sorpasso” este o țară modernă, racordată la nou, ai cărei cetățeni trăiesc la dolce vita, având parte de mașini, vacanțe si distracții de tot felul, de la twist câmpenesc pentru cei mai putin înstăriți, la petreceri pe iahturi luxoase rezervate acelor happy few și prietenilor lor, o imagine icoană a bunăstării care nu are nimic de-a face cu Italia devastată de război din filmele neorealiste ale anilor ’50.
La nivel estetic, „Il sorpasso” îi datorează enorm directorului de imagine Alfio Contini, care se foloșește în mod creativ de posibilitățile ecranului lat și ale alb-negrului, compunând cadrul cu o mare atenție la verticalele și orizontalele impuse de arhitectura spațiului dat. Totodată, experiența ca documentarist a lui Risi i-a permis să construiască cadre în care personajul apare și dispare printre fețele din mulțimea care îl înconjoară, focusul alternând când pe problemele personajului, când pe observația socială. Drept urmare, nu suntem niciodată străini de prezența benignă a maselor italiene, fie burgheze, fie proletare.
Risi plasează în centrul filmului doi bărbați care s-au cunoscut din întâmplare într-o dimineață de duminică și sfârșesc prin a-și petrece weekendul împreună, hălăduind fără țintă pe drumurile Italiei într-una din mașinile iconice ale timpului, Lancia Aurelia, atât de prezentă în film că devine ea însăși personaj central. Unul dintre ei, Bruno, interpretat de Vittorio Gassman, e un pierde-vară de carieră. Celălălalt, Roberto, interpretat de Jean Louis Trintignant, un student la drept, ușor bățos, care se lasă vrând-nevrând târât în aventură.
Mare parte din famecul filmul este dat de intepretarea contrastantă a celor doi și de nuanțele pe care le proiectează asupra relației lor grație jocului atent construit. La bază, relația dintre cei doi e ceea ce am numi astăzi în termeni hollywoodieni un bromance, dar sunt destule momente în care replicile pe care și le dau unul altuia și limbajul lor corporal, înflăcărarea pe care o pun într-o privire sau o îmbrățișare împing între o posibilă citire queer. E adevărat însă că Risi nu marșează în direcția asta, la fel cum nu apasă în mod moralizator nici asupra relației pe care fiica de cincispreze ani a lui Bruno o are cu un bărbat mai în vârstă decât însăși tatăl. Și mai înstărit, ce-i drept.
Tonul lui Risi rămâne constand pe parcursul filmului trădând mai degrabă o ironie mușcătoare, decât dezaprobare vădită. Vede tot ceea ce este prostesc, corupt, profund superficial și, mai ales, autodestructiv în societatea italiană, dar nu se poate abține să nu o iubească așa cum e.
Alte filme prezentate la Cineclub:
A Woman Under the Influence (SUA 1974, regia John Cassavetes)
Distant voices, still lives (r. Terrence Davies, 1988)
Paura nella citta dei morti viventi (r. Lucio Fulci, 1980)
Intimní osvětlení (Lumină intimă) (Cehoslovacia 1965, regie Ivan Passer)
The Last of England (Marea Britanie – Germania de Vest 1988, regie Derek Jarman)
FILM MENU 