Al doilea joc
România 2014
regie: Corneliu Porumboiu
sunet: Dana Bunescu, Sebastian Zsemlye
distribuție: Corneliu Porumboiu, Adrian Porumboiu
de Andrei Rus
Noul film realizat de Corneliu Porumboiu poate fi deconcertant pentru un spectator obișnuit să asocieze demersul artistic cu un act controlat, prin intermediul căruia autorul construiește un anumit discurs. „Al doilea joc” e compus, de fapt, în plan vizual, dintr-un meci de fotbal între echipele Steaua și Dinamo arbitrat de tatăl cineastului, Adrian Porumboiu, în iarna anului 1988 și, în plan sonor, dintr-o discuție liberă purtată de către cei doi în anul 2013, la un sfert de secol distanță de momentul înregistrării partidei respective. La un anumit nivel, ambele componente ale filmului – planul vizual și cel sonor – constituie documente despre o anumită epocă și despre un anumit context social. În cazul meciului, totul – de la condițiile meteorologice neprielnice derulării unei partide de fotbal, mai ales la un asemenea nivel valoric al echipelor (ninge abundent, terenul transformându-se din moment în moment într-un soi de baltă alunecoasă), la tehnica de joc a fotbaliștilor, la modul simplu de filmare al operatorilor din acele vremuri, la cojoacele și fesurile din lână ale microbiștilor aflați pe stadion pentru a-și susține echipele favorite, și până la reclamele la cofetării și la alte produse din era ceaușistă de pe marginile terenului de joc – atestă apartenența imaginilor la un anumit context și la o anumită epocă din istoria României. Contrastul cu valorile erei actuale este potențat, de altfel, prin intermediul discuției cineastului cu tatăl său, care de cele mai multe ori ajung să compare elemente din trecut cu unele din prezentul dialogului lor. Inițial există diferențe între modurile de raportare ale celor doi la acel eveniment din trecut, fiul având tendința de a idiliza o bună parte a componentelor meciului, admirând stilul de joc spectaculos și în forță al fotbaliștilor acelor vremuri și negăsind un corespondent în rândul celor de azi, și, în orice caz, raportându- se cu uimire și cu destul de multă curiozitate la toate circumstanțele producerii evenimentului, iar tatăl răspunzându-i în general cu o oarecare blazare, considerând că nimeni nu mai este interesat să își îndrepte azi atenția asupra unor lucruri din trecut, cu atât mai mult dacă acestea nu reprezintă un moment marcant sau relevant istoric – or, meciul ales de fiu pentru a-l comenta împreună e unul oarecare, nefiind nici primul și nici cel mai important dintre cele arbitrate de tată, nici cel mai spectaculos și, mai mult, terminându-se cu un scor nul egal, în urma unei partide chinuite de intemperiile vremii.
Ajunși în acest punct al analizei, merită să chestionăm alegerea acestui meci, și nu a unuia mai relevant din cariera de arbitru a lui Adrian Porumboiu, pentru a reprezenta suportul discuției dintre tată și fiu. O parte dintre comentatorii filmului i-au reproșat cineastului că încearcă în timpul dialogului să conducă discuția în anumite zone tematice mari și importante, fără a reuși să confere contur sau amploare vreuneia dintre aceste direcții – precum cea politică, sau cea a derizoriului uman, sau a relației dintre tată și fiu etc. Or, în opinia mea, exact la nivelul deciziei de a refuza manipularea materialului audio-vizual înspre o zonă ideatică certă rezidă farmecul și ineditul demersului lui Corneliu Porumboiu. Dacă în plan vizual realizatorul se rezumă la a reda meciul în întregime, lipsindu-l de coloana sonoră originală, care e înlocuită de înregistrarea discuției dintre el și tatăl său – așadar, la acest nivel, nu operează niciun fel de modificare a materialului -, în planul auditiv lucrurile stau aproximativ în același fel, deoarece după cele câteva tentative inițiale ale moderatorului Corneliu Porumboiu de a-l ghida într-o anumită zonă tematică, dialogul se frânge în direcții multiple, pentru a deveni, în a doua jumătate a partidei (și a filmului) din ce în ce mai sincopat și marcat aproape în totalitate de reflecțiile vorbitorilor asupra unor diverse aspecte ale meciului, semn al implicării emoționale accentuate a celor doi în imaginile pe care le urmăresc și, astfel, al unei totale lipse de interes din partea cineastului de a construi unul sau mai multe discursuri închegate pe vreuna dintre temele de discuție trasate la un anumit moment.
Veți spune probabil că un demers cinematografic de acest tip este la îndemâna oricui și că dificil în artă este să modelezi materialul cu care operezi, iar nu să-l menții într-o stare amorfă. Voi răspunde acestor potențiale obiecții în două feluri: 1. Enumerați în gând, sau cu voce tare, filmele care vi s-au părut că vă oferă libertate totală în a le contempla și a vă „pierde”, în același timp emoțional și ideatic, în materialul audio-vizual pe care îl propun spre receptare. Iar dacă, așa cum intuiesc că se va întâmpla, veți descoperi că nu cunoașteți prea multe, sau deloc, de astfel de exemple: 2. Întrebați-vă dacă e sau nu legitim ca un film să chestioneze granițele reprezentării artistice și la acest nivel, al necesității manipulării discursului audio- vizual în direcții conturate. Se subînțelege, cred, aderența mea la propunerea lui Corneliu Porumboiu, în „Al doilea joc”, de a considera că actul cinematografic poate funcționa, pe un principiu de happening, ca o operă complet deschisă semantic. Îi salut demersul.
(articol publicat în Film Menu #22 / aprilie 2014)
Alte review-uri Film Menu:
Camille Claudel 1915 (Franța 2013, regie Bruno Dumont)
L’inconnu du lac (2013, regie Alain Guiraudie)
FILM MENU 