[Review] Cel mai bun lucru pe care îl poți face cu viața ta/ The Best Thing You Can Do with Your Life

Germania, Mexic, 2018
regizat de Zita Erffa

de Teona Galgoțiu

 

Regizoarea Zitta Erffa s-a născut în Thailanda, a făcut școala în Indonezia, a studiat dezvoltare internațională la Viena, apoi filosofie și scenaristică în Germania, cu o pauză de un an în Mexic, țara de origine a mamei sale. Acolo a ajuns printr-un program de schimb studențesc specializat pe documentar, la Centro de Capacitación Cinematográfica, unde a început lucrul pentru filmul său de debut, „Cel mai bun lucru pe care îl poți face cu viața ta”/ „The Best Thing You Can Do with Your Life”. Enumerarea amețitoare a țărilor în care a locuit e relevantă pentru descrierea tonului filmului, captivant din primele minute, dar și îndeajuns de obositor încât să te simți tras rapid printre multe raioane cu date biografice. Erffa recurge des la înșiruiri construite carismatic, fie că vorbește despre prietenii din copilărie, fie despre obiecte simbolice pentru evenimente de referință din istoria familiei sau detalii din peisajul pe care îl vede zi de zi, în drum spre facultate; toate ilustrate succint prin fotografii făcute de ea sau prin filmări mișcate, cu ajutorul cărora putem accesa aproape instant anxietatea și nesiguranța lui Erffa în fața propriului demers. Secvențele acestea cu o stilistică nu doar voit, ci accentuat subiectivă (încadraturi strâmbe, filmări de sub apă, mișcări bruște de aparat), montate cu o aparentă impulsivitate, setează un ritm care construiește o expectativă tot mai intensă, ca mai apoi să fie întreruptă și pusă în dialog cu părțile filmate „profesionist” de operatorul Bruno Santamaría Razo, care au o atmosferă calmă și reținută, care se așază în cadre lungi, curate, simetrice.

Documentarul este narat de regizoare printr-un voice-over compus în mare parte din observații surprinzător de intime chiar și pentru un film-jurnal; genul de micro-comentarii în care te regăsești într-atât de rapid încât capătă o aură revelatoare, din spectrul „credeam că doar eu fac/ observ/ zic asta”. Autoarea se folosește de ustensila aceasta cu naturalețe, reușind să nu o transforme într-o demonstrație de intimitate forțată, cum se întâmplă destul de des în abordări documentaristice similare.

Una dintre primele confesiuni ale Erffei este că nu știe sigur dacă face acest film pentru că vrea să încerce să-l înțeleagă pe fratele ei, László, sau ca să se elibereze de frustrările și reproșurile adunate în ultimii opt ani, timp în care contactul cu acesta a fost minim, neavând voie să-l vadă decât o dată pe an și fiindu-i citite de către superiori toate scrisorile. László a plecat aparent brusc și fără să dea un preaviz sau explicații familiei lui din Cheshire, Connecticut, la școala de formare de preoți ai Legiunii lui Hristos, o instituție religioasă romano-catolică fondată în Mexic, în 1941, de către Marcial Maciel. Acesta a fost directorul general al congregației până în 2005, când i-au fost aduse o serie lungă de acuzații de abuz sexual, informație pe care nu o aflăm decât mai târziu în film. Mult înainte de această dezvăluire, însă, o fotografie cu Maciel este inserată în avalanșa de fotografii și indicații din voice-over, în timp ce ni se spune că dacă nu știm cine e, avem un moment la dispoziție să îl căutăm pe Google, iar dacă știm, putem să ne petrecem momentul respectiv studiindu-i trăsăturile. Alegerea de a amâna punerea pe masă a scandalului cu care este asociată Legiunea lui Hristos de către cunoscători lasă atenția spectatorului să rămână pe povestea celor doi frați, bazele foarte problematice ale instituției fiind mai degrabă un plan secund al poveștii, tratat cu seriozitate dar neexploatat. Fiind întrebată într-un interviu, pe bună dreptate, cum a fost posibil să i se permită filmarea în incinta instituției Legiunii, regizoarea a povestit cum și pentru ea a fost o surpriză. După câțiva ani în care abia a putut să vorbească la telefon cu fratele ei, brusc, un e-mail a rezolvat cererea de a petrece două săptămâni în instituție, cu tot cu operator, cameră și microfon. Aceasta presupune că noua conducere a Legiunii s-a gândit că diminuarea misterului legat de viața de zi cu zi a călugărilor ar ajuta la confruntarea unor prejudecăți cum că aceștia ar fi tratați în vreun fel abuziv sau că nu și-ar dori de fapt să fie acolo.

Începutul filmului este presărat cu momente în care pare că o să urmărim o regizoare care vrea să dovedească publicului cum religia i-a furat și manipulat fratele, mai exact o instituție religioasă care încă funcționează după ordinea impusă de un agresor sexual care și-a folosit poziția de putere pentru a-și exercita abuzurile din plin. Regizoarea nu își scuză și nu își neagă poziția inițială, căreia i s-ar putea fi adus foarte ușor reproșul, din primele minute ale filmului, „Cu ce drept îl judeci pe fratele tău atât de dur?”. Ba dimpotrivă, se folosește de sentimentele incipiente de reproș puternic față de fratele ei – că a renunțat la contactul cu familia lui ca să își dedice viața Legiunii lui Hristos – ca să le transforme, de-a lungul filmului, într-un exercițiu complicat de dialog cu ceva aproape extraterestru pentru ea, față de care trece prin mai multe etape de raportare, expunându-și acest proces pe ecran (o vedem constant cu microfonul în cadru, îi auzim întrebările din spatele camerei). În secvențele de interviu cu László se simte fragilitatea interacțiunii dintre cei doi frați a căror comunicare pare deseori despărțită de un geam subțire care funcționează ca un neobosit reminder că valorile unuia sunt atât de străine pentru celălalt. Suprinzător, însă, este modul lui László de a vorbi și de a se raporta la lume, fiind departe de un discurs habotnic, cum ar fi de așteptat (surpriză care ne pune față în față cu propriile noastre prejudecăți). Căldura regizoarei se simte, indirect, imprimată pe comportamentul persoanelor din fața camerei și în momentele în care vorbește cu alți membri ai Legiunii – aceștia par relaxați și încântați să-i răspundă la întrebări, chicotind din când în când la directețea cu care li se adresează. Nu încearcă niciodată să se poarte de parcă lucrurile pe care le descoperă nu sunt într-un puternic dezacord cu credințele ei și, în același timp, recunoaște când e martora unor momente obișnuite de băieți obișnuiți, nefiind totul acoperit constant de o umbră bănuitoare și examinatoare.

Momentul culminant al discuțiilor are loc în camera foarte ordonată a lui László, pe un pat de o persoană; râsul stingher al fratelui și atitudinea de explorator pe o planetă străină a surorii pare că iau o pauză. Cei doi frați, despărțiți de microfonul pe care regizoarea îl mișcă ba spre ea, ba spre el, într-o joacă cu nuanțe serioase, vorbesc despre iubire. László insistă pe întrebarea „De ce este considerat în societate că dacă iubești un băiat înseamnă că ești homosexual?” Regizoarea e destul de încurcată de întrebările formulate stângaci de fratele său, dar, în sfârșit, cei doi se află împreună în cadru, într-un fel de intervievare reciprocă.

Un an mai târziu, regizoarea îl vizitează din nou pe fratele ei. Printr-o serie de fotografii îl vedem pe László făcându-i ouă prăjite, ducând-o la plimbare prin împrejurimi, râzând în fața aparatului, ca data trecută. De la distanță, îl vedem așezându-se printre frații călugări în timp ce Erffa își (și ne) zice, cu niște inflexiuni noi în voce, că asta e alegerea pe care a făcut-o fratele ei.

În contextul lumii de azi, în care extremele politice și religioase par să se infiltreze cu ușurință printre tineri în valuri tot mai acaparatoare, în pofida aparentului liberalism general, „The Best Thing You Can Do with Your Life” emoționează într-un fel ciudat și stratificat. Deși reîntâlnirea dintre cei doi frați și pașii lenți de reconectare apasă multe butoane sensibile legate de nostalgia copilăriei și de relația complicată cu familia, aceasta nu este factorul primar care poate lăsa spectatorul răvășit. Reflectarea constantă asupra alegerilor care înrădăcinează oamenii atât de tare în mecanisme ermetice, în idei despre divinitate, politică sau oamenii din jur, care ajung să îi definească atât de tare încât un dialog în care să existe posibilitatea unei chestionări a propriului adevăr pare tot mai departe. În acest fel, secvențele observaționale cu călugării foarte tineri care joacă fotbal, mănâncă sau își întind rufele, în parametrii acestei instituții ultra conservatoare care îi alienează de societate ca o închisoare în care se duc de bunăvoie (grosolan spus de bunăvoie, unii dintre ei fiind dați la școli teologice din clasa a șaptea, când e dificil de vorbit despre dorințe personale), prind astfel o dimensiune care poate îngrozi, deși imaginile, scoase din context, sunt inofensive.

Publicitate