[Recenzie] Nici să nu vă gândiţi că urlu / Ne croyez surtout pas que je hurle

de Daria Barbu

„Nici să nu vă gândiţi că urlu” / „Ne croyez surtout pas que je hurle” (Franţa, 2018) este rezultatul unui regim de aşa-zisă „bulimie cinefilă”, cu ajutorul căreia cineastul Frank Beauvais şi-a redirecţionat depresia, retrăgându-se câteva luni într-un sat din Alsace. În aceeaşi perioadă a anilor 2015 şi 2016, statul francez a declarat stare de urgenţă, în urma atentatelor teroriste de la Paris şi Nisa, soldate cu sute de victime, acţiuni conduse de grupările jihadiste. Debutul său în lungmetraj pendulează între o analiză empirică din vremea autoizolării şi o reancorare în viaţa socială, cuprinsă de atacurile violente.

Sub forma unui documentar situat la graniţa dintre eseu found footage şi jurnal al unui catarsis, Beauvais se raportează la filmele din care îşi ia materialul ca la o reflexie în oglindă. Această atitudine faţă de cinema conturează un autoportret complex, în care toate filmele sunt integrate în meditaţia sa existenţialistă şi funcţionează ca mijloace prin care alege să-şi materializeze trăirile. Decizia se datorează refugiului cu patru-cinci filme pe zi, timp în care filmatul şi propria imagine nu-i mai prezentă interes. Aici, angoasa creativă devine un atuu pentru monologul intim despre procesul traumatic, etapă necesară de exteriorizare a sinelui.

Include ştirile despre atentatele teroriste, masacrul anti-LGBTQ din Orlando, moartea lui Prince şi a lui Kiarostami printre experienţele nemediate, cum ar fi despărţirea prin care a trecut, moartea tatălui şi rutina impasului, participând astfel la parastasul global. Interacţiunile cu cei apropiaţi nu îl stimulează îndeajuns, iar toate planurile par să cadă în derizoriu – toate cu excepţia iubirii pentru cinema şi muzică (căci, printre altele, Frank Bauvais este şi consultant muzical pentru coloane sonore şi selecţioner de festival de film). Îşi pune la îndoială relevanţa ca cineast, invocând alegerile pe care le ia în încercarea de a găsi o formulă cât mai sinceră, însă arta despre care vorbeşte corespunde unei societăţi lipsite de inocenţă, condiţie de care este conştient.

În acest context, colajul din arhive nu punctează numai experinţa sa în autoizolare, ci face apel și la istoria cinemaului, pe care o privește ca fiind o istorie a damnării sociale. Peste imagini se comentează prezentul, atât interior, cât şi cel din media. Tot prin intermediul filmelor alege să se poziţioneze politic. În fragmentul în care compară eroul din cinemaul sovietic cu cel vestic, cineastul ia partea „utopiei colective”, în defavoarea impresiei de individualism. Revine la oda adusă solitudinii de fiecare dată când se apropie de activism, considerând că participarea sa e prea teoretică, silenţiosă şi distantă pentru a milita în folosul unei cauze umaniste. Deriva sa prin neputinţă şi frustrare nu ocoleşte trecutul personal, unde amintirile reprezintă defulări ale relaţiilor intime. Pe marginea relaţiei cu tatăl său face un mic studiu despre masculinitate, prin care se situează la polul opus de macho-ul cu idei tradiţionale. Ne povesteşte despre ultima interacţiune cu el, mai exact despre momentul în care acesta a murit în braţele sale, în timpul proiecţiei „Cerul e al tău” / „Le ciel est à vous” (r. Jean Grémillon, 1944). De aici a deprins obsesia morţii, ce se regăseşte în apăsarea simptomatică a tonului din off, prin care îşi prevestește sfârşitul vieţii în faţa cinemaului. Vizionează filme zilnic, pe diferite formate, din diverse surse (legale sau ilegale), la orice oră, cu o frenezie ce îl dezmorţeşte. Îl dezmorţeşte atât de tare încât la final, în ultimul cadru, îşi ia zborul deasupra a tot ce a fost şi se întoarce în Paris.

Filme care recicleză idei despre cinema există încă de la începuturile cinematografiei, filme care să recicleze material din alte filme, jucându-se cu autoreflexivitatea, s-au mai văzut, dar Frank Beauvais îmbină cele două procedee şi le trece prin filtrul autobiografic, ce îşi găseşte ecoul (într-un mod aproape patologic) în fiecare alegere formală. „Nici să nu vă gândiţi că urlu” ne vorbeşte despre cinema nu doar ca obiect de analiză a limbajului sau ca mod de exprimare, ci şi ca parte indispensabilă din intimitatea oricărui cinefil. Şi, totuşi, întrebarea rămâne suspendată –când devine cinefilia un câmp viciat de ego şi vice-versa? De fapt, cine urlă mai tare?