The Master

SUA 2012

regie și scenariu: Paul Thomas Anderson

imagine: Mihai Mălaimare Jr.

montaj: Leslie Jones, Peter McNulty

muzică: Jonny Greenwood

distribuţie: Joaquin Phoenix, Philip Seymour Hoffman, Amy Adams, Laura Dern

Curând după ce a avut premiera la Festivalul de Film de la Veneția în 2012, „The Master” de Paul Thomas Anderson și-a creat reputația între critici ca fiind acel film cu distribuție largă al anului 2012 despre care nu se poate, pur și simplu, scrie cronică, ci critică de film. Da, ar putea să fie mai tensionat sau mai convingător, ar putea să urmeze mai îndeaproape structura de biopic, ar putea să fie mult mai clar despre ce e vorba; dar, dacă e altfel decât ar putea să fie, se pot spune totuși lucruri despre cum anume e. Câțiva comentatori și-au pus problema de câte ori ar trebui să-l vadă pentru a putea vorbi despre el cu autoritate sau cât de etic ar fi să nu-l revadă dacă nu mai simt nevoia.

Pentru că Paul Thomas Anderson și-a făcut un nume – deși reputația lui s-a construit din filme foarte diferite –, „The Master” a fost imediat încadrat în contextul filmografiei lui. Deși nici așa nu s-au putut spune lucruri precise: seamănă cel mai mult cu „There Will Be Blood” (2007) și, prin subțirimea plot-ului şi opacitatea sa emoţională, e radical opus faţă de „Magnolia” (1999), film compus din povești cât se poate de emoționale care se întretaie; în schimb, în „The Master”, abia se întretaie poveştile celor doi protagonişti. Alt unghi de atac, încurajat de zvonurile din perioada de producție, a fost analizarea lui „The Master” (a cărui acțiune începe la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial) ca pe un film despre nașterea Bisericii Scientologice. Există similarități între Lancaster Dodd (Philip Seymour Hoffman) și L. Ron Hubbard, fondatorul mișcării scientologice; printre altele, momentul istoric în care apare cartea lui Dodd, „The Split Sabre”, coincide cu cel în care a apărut „Dianetics” a lui Hubbard. Doar că expozițiunea filmului e atât de eliptică și, de altfel, scientologia e o doctrină așa pestriță, încât e greu de demonstrat că asta e „Cauza” controversată pe care o servesc discipolii din jurul lui Lancaster Dodd.

Un punct de plecare propice în discutarea filmului e mai degrabă relația instabilă de mentorat între cei doi protagoniști, Dodd și Freddie Quell (Joaquin Phoenix) – un veteran de război care tocmai a debarcat după victoria Statelor Unite asupra Japoniei și care, o dată eliberat, pare incapabil să se pună pe picioare în viața civilă. Cum observă Richard Brody, filmul e și o bătaie între două stiluri actoricești diferite. Dacă prietenia lor e lipsită de transparență, deși e miezul emoțional (și chiar narativ) al filmului, e pentru că ambii sunt inflexibili; când Hoffman și Phoenix sunt împreună, par să consume mai multă energie reglându-și raportul de putere: Dodd îl provoacă pe Freddie să iasă din carapacea lui, iar Freddie îi rezistă. Sunt într-un echilibru negativ perfect: învățătura lui Lancaster e chestionabilă și situația lui Freddie e disperată. Dacă „The Master” e reticent în dramatizarea codependenței lor – refuză s-o facă să înflorească sau să-i crească spini—, s-ar putea să fie un merit al filmului, nu numai o limitare. În primele secvențe în care îl vedem pe Freddie Quell, e filmat de la distanță – să nu ne putem apropia de el prea tare – și înconjurat de alți marinari care compromit prin purtarea lor măreția ieșirii victorioase din război construită de alte filme. În rolul lui Quell, Phoenix e mai închis și mai fragil ca niciodată; e emaciat, încruntat, vorbește puțin și din colțul gurii și pare sub influența băuturii după rețetă proprie care îl face pe Quell irascibil și agresiv.

Regia lui Paul Thomas Anderson accentuează trăsăturile lui Quell: adesea, e filmat în prim-plan, în timp ce din spatele camerei se aude vocea cuiva adresându-i-se fără să provoace nicio reacție; sau altcândva, după ce-i provoacă pe ceilalți muncitori de la o fermă cât stă acolo încercând să-și câștige traiul, e filmat când fuge de ei și, după puțin timp, urmăritorii lui dispar din cadru și îl vedem doar pe el, alergând singur peste o câmpie întinsă. Când e în preajma unei femei de care e atras, de obicei rămâne în centrul atenției.

În prietenia cu Lancaster e la fel de bine individualizat. În sesiunile lor (ceea ce Dodd numește „processing”), e mai viu ca aproape oricând. Pe de altă parte, uneori rămâne la distanță (când Dodd vorbește în fața unui public, Quell se pierde în mulțime) sau arată de-a dreptul ca un animal de circ în mâinile dresorului: într-o secvență, e pus să meargă dintr-o parte în alta a camerei, de la perete la fereastră, și să descrie ce simte când le atinge; pe Freddie începe să-l irite repetiția, dar discipolii lui Dodd asistă la scenă solemn.

La polul opus, Maestrul însuși e o prezență impunătoare. Dacă personajul lui Joaquin Phoenix a fost comparat cu Alex din „A Clockwork Orange”, prestația lui Philip Seymour Hoffman i-a adus comparații cu Orson Welles. E întotdeauna elocvent și controlat în exprimare: poate să-și facă ascultătorii să râdă la jumătatea frazei doar prin felul în care accentuează, sau poate să-i slăbească defensiva lui Freddie doar prin faptul că repetă aceeași întrebare zâmbind. Când îl întâlnește pe Freddie, ia inițiativa – deși Freddie îi zice doar că vrea ceva de lucru, el își face un mini-CV și îi spune că e „un bărbat imposibil de iscoditor”, la fel ca el. Măiestria lui stă în imaginea pe care o proiectează. De mai multe ori pe parcursul filmului, Dodd îi ia apărarea lui Freddie și dă semne că ar face sacrificii să-l ţină aproape, dar depinde cu adevărat de el o singură dată – când Dodd pozează pentru Freddie și stă aşezat în faţa camerei într-un unghi favorabil, aşteptând tăcut ca Freddie să aranjeze luminile, fără să poată protesta dacă îl arde căldura lămpii.

Probabil că dintr-un efort al lui Paul Thomas Anderson de a evita clasicismul, personajele secundare din film sunt mult mai puţin vizibile (şi lizibile) decât protagoniştii. Soţia lui Dodd (Amy Adams), care pare să-l conducă din umbră, îşi face apariţia imprevizibil în toate secvenţele în care e în prim-plan. Fiul lui are un rost minor în poveste – îl provoacă pe Freddie prin ireverenţa cu care vorbeşte despre afacerea tatălui său. O susţinătoare bogată (Laura Dern), care îi primeşte în casa ei pe Maestru şi pe adepţii lui, pare că îl venerează şi în acelaşi timp îl plictiseşte, tocmai pentru că e atât de serviabilă. În jurul lui Freddie nu rămâne nimeni prea multă vreme – singura persoană marcantă din viaţa lui e o prietenă din adolescenţă, pe care o vedem în flashback-uri –, ca să aibă mai multă rezonanţă replica lui Lancaster Dodd: „Nimeni în afară de mine nu te place.”

După ce am văzut filmul de două ori, aș spune că valoarea lui nu vine din multitudinea interpretărilor pe care le oferă. Deși Anderson evită efectele puternice (și, astfel, surprinde multe nuanțe), sensurile din „The Master” sunt destul de evidente. La prima vedere, e un film impunător, cu pretenții de frescă a societății americane postbelice care își ascunde traumele de sine însăși şi le deschide calea celor care le scot la iveală, dar soliditatea lui e ușor de atacat. Freddie e totuși un caz izolat – soarta lui e mai degrabă spectaculară decât reprezentativă –, iar informațiile laconice despre familia alternativă pe care o întemeiază Lancaster Dodd nu ne permit să judecăm mai mult decât firea patriarhului; Paul Thomas Anderson nu arată precis cum funcționează.

Nu încerc să sugerez că apărătorii acestui film sunt orbi – aș zice că, din contră, au un simţ vizual dezvoltat, pe care „The Master” îl solicită deplin. De altfel, Anderson a ținut neapărat să filmeze pe peliculă de 70mm, așa că ar fi nedemn să evaluăm imaginile doar pentru ce reprezintă. Chiar o secvență banală, în mizanscena lui Anderson, se îndepărtează de clișeu înspre o anumită valoare documentară: la apariția cărții lui Dodd, Quell intră în vorbă cu un bărbat îmbrăcat într-un costum șic, care pare mai puțin interesat de eveniment decât de farfuria din care se servește; în mod previzibil, când bărbatul critică învățăturile mentorului său, Quell îl atacă. Însă cadrul larg în care sunt filmați și timpul scurs până atunci ne permit să absorbim detaliile la care Anderson e întotdeauna foarte atent. Cei doi sunt într-un colț al clădirii în care Dodd tocmai și-a ținut discursul și lângă ei e o masă cu teancuri de manuscrise; cu un pic de efort de a ne proiecta în situația lor, înțelegem că e un moment important pentru Dodd (și, implicit, pentru Quell), iar celălalt bărbat e un intrus care nu vibrează la măreția momentului. Fără să facă nimic scandalos și, de altfel, fără să-l respectăm nici noi, neapărat, pe Maestru, deducem ușor că e ca un om care se poartă necuviincios în biserică și că va fi pedepsit pentru păcat.

Ce e deosebit în „The Master” e textura, şi cred că filmul merită revăzut ca să poată fi urmărit fluent, fără să fiţi distraşi (ca mine sau ca alţii) de elanul interpretativ sau de reverenţa pentru actori. Anumite cadre sunt recurente şi efectul lor pur vizual e mai important decât rolul în naraţiune – de pildă, un cadru filmat de sus, în care albastrul mării ocupă o bună parte din ecran, încât prezenţa lui Freddie Quell se face remarcată la urmă; cadrele succesive ne sugerează starea lui Freddie în timp ce călătorește, aproape identică în război sau, mai târziu, într-o misiune autoimpusă. La rândul ei, secvenţa în care Freddie îl fotografiază pe Dodd e pregătită de o imagine similară, cu un personaj episodic. De-a lungul filmului, suntem legați de percepția lui Freddie – ca într-un fel de narațiune interiorizată la persoana I –, de întâmplările și peregrinările lui, și îl urmăm inclusiv în flashback-urile și fanteziile care-i ocupă mintea. Din când în când, Freddie lipsește din cadru și îi vedem în lipsa lui pe Dodd și apropiații lui, de care a ajuns să depindă soarta lui Freddie; însă, voit sau nu, în loc să întregească diegeza, discuțiile în absență în care Freddie e tratat ca un concept abstract ne fac să ne dorim mai puțin ca situația lui să se rezolve; pentru noi, nu e un caz deschis, e ce rămâne dintr-o colecție de imagini.

(articol publicat în Film Menu #18 /aprilie 2013)

Alte review-uri Film Menu:

Klip (Serbia 2012, regia Maja Milos)

Margaret (SUA 2011, regia Kenneth Lonergan)

Alpeis (Grecia 2011, regia Giorgos Lanthimos)

Después de Lucia (Mexico – Franţa 2012, regia Michel Franco)

The Deep Blue Sea (Marea Britanie – SUA 2011, regia Terence Davies)