[Review] : Argo

Argo

SUA 2012

regie: Ben Affleck

scenariu: Chris Terrio

imagine: Rodrigo Prieto

montaj: William Goldenberg

muzică: Alexandre Desplat

distribuţie: Ben Affleck, Alan Arkin, John Goodman

de Andrei Dobrescu

Cum a reușit Ben Affleck să facă un film despre un agent secret care salvează șase americani de sub nasul miliţiilor iraniene, în care să pună suficient suspans încât să te ţină două ore și să nu transforme totul într-o odă dedicată CIA-ului sau altor entităţi cu nume abreviate, e un miracol cel puţin la fel de mare ca cel despre care se vorbește în film.

Acţiunea din „Argo” pornește de la șocul pe care America l-a simţit la sfârșitul anilor ’70, când ambasada din Teheran a fost cucerită de islamiștii Ayatolahului Khomeini. În schimbul celor 52 de americani pe care îi luaseră ostatici, ei cereau repatrierea fostului șef al statului, Șahul Mohamad Reza Pahlavi (instalat de americani), pentru a răspunde de crimele comandate în timpul dictaturii lui. Ceea ce nu știau încă islamiștii era că în timpul atacului șase americani reușiseră să scape și se ascunseseră în vila ambasadorului Canadei. Problema Washington-ului era cum să-i scoată din ţară pe cei șase, înainte ca iranienii să afle de fuga lor și să-i execute în plină stradă, și fără să pună în pericol viaţa ambasadorului canadian sau pe cea a ostaticilor. Rezolvarea o aduce un agent CIA, Tony Mendez (Ben Affleck) care gândește un plan îndeajuns de fantezist încât islamiștii să nu bănuiască nimic. Propune să fie trimis în Iran ca producător ce caută locaţii pentru o producţie de tip „Star Wars” și să-i scoată pe refugiaţi din ţară ca parte a echipei de filmare canadiene. Pentru că, până la urmă, ce alţi oameni ar fi atât de nebuni încât să intre în viesparul iranian, în afara celor din cinematografie?

În curând o să-i cunoaștem pe doi dintre ei – specialistul în machiaje John Chambers (John Candy) și star-ul scos din circuit, Lester Siegel (Alan Arkin). Amândoi cinici și hârșâiţi în mecanismele industriei, în doi timpi și trei mișcări pun pe roate un film de care și Ed Wood s-ar feri. Dar nimic nu contează, atât timp cât povestea a ajuns în presă! Cât timp agentul se chinuie în Orientul mijlociu, „producătorii” păzesc singurul obiect important din tot biroul de producţie telefonul – și au timp să facă tot felul de remarci haioase la adresa vieţii de la Hollywood. Dar nimic nu se compară cu Argo fuck yourself, micul lor inside joke de un umor nebun și aproape neverosimil, plecat de la un titlu pe care nimeni nu-l înţelege și nici nu vrea să-l explice.

Film-în-film, film de aventuri, film de spionaj, satiră, „Argo” nu are nimic de a face cu argonauţii și e mai pulp decât ne lasă să ghicim subiectul lui. A treia oară regizor, Ben Affleck e mai cursiv decât în „The Town” („Orașul”, 2010), înţelege mecanismul suspansului, controlează cu mult nerv secvenţe complicate, dar în același timp știe să compenseze mereu părţile serioase cu umor și auto-ironie.

După ce anunţă ritmul filmului printr-una dintre cele mai dramatice secvenţe de început din filmele lansate în 2012: asediul ambasadei din Teheran și capturarea ei de mulţimea dirijată de brigăzile Ayatolahului, Ben Affleck și scenaristul Chris Terrio închid foarte isteţ acţiunea într-un timp-limită original, înspăimântător și foarte eficient. Personalul ambasadei reușise în ultima clipă să distrugă documentele oficiale, printre ele și lista cu numele angajaţilor, singura care i-ar putea deconspira pe cei șase fugari. Dar iranienii găsesc o soluţie. Într-un salon ticsit cu fâșii de hârtie, sute de copii sunt aduși să joace un joc ciudat. Recompun bucată cu bucată documentele secrete ale ambasadei americane trecute prin tocător. Momentul în care lipsa celor șase va fi descoperită depinde doar de cât de repede vor pune cap la cap copiii puzzle-ul din fâșii de hartie.

„Argo” nu e un film curajos. E povestea unui gest de eroism discret, în care un om a făcut mai mult decât ar fi putut instituţia din care făcea parte, și care până la urmă nu ne spune clar dacă industria filmului sau serviciile secrete sunt ceva mai mult decât un circ bine orchestrat. Dar primim destule indicii ca să le bănuim pe amândouă!

În timp ce Tony Mendez continuă cu planul lui, zboară spre Iran, trece de controlul minuţios de la vamă și ajunge la vila ambasadorului canadian, conducerea CIA-ului ajunge la concluzia că de fapt un atac în forţă ar fi mai bun. E o salvare spectaculoasă a tuturor ostaticilor, numai bună de reclamă electorală pentru președintele Jimmy Carter. Până la sfârșit, Tony Mendez nu face vreo demonstraţie de forţă. Nu conduce ca un pilot de curse, nu e trăgător de elită și nici nu bate cu mâinile goale armate de islamiști. Eroismul lui vine din decizia pe care o ia în momentul de criză: cea de a-i salva pe refugiaţi, indiferent de consecinţe și chiar dacă nimeni nu o să afle vreodată ce a făcut. E un mesaj îndeajuns de sănătos încât să facă suportabilă până și secvenţa de final, cu agentul îmbrăţișându-și soţia, pe fundalul steagului american. Fără să vorbească deschis despre ce s-a întâmplat cu ceilalţi 52 de ostatici, filmul îţi lasă senzaţia unui amatorism criminal care abia stă să se întâmple. Nimic mai adevărat, mai ales că operaţiunea Eagle Claw, acţiunea în forţă pe care se baza CIA-ul și una dintre primele misiuni ale brigăzii anti-tero Delta Force, s-a încheiat dezastruos câteva luni mai târziu. Pe semne, Chuck Norris & Lee Marvin nu fuseseră încă inventaţi.

După succesul de la Globurile de Aur rămâne de văzut dacă „Argo” are vreo șansă la Oscar în faţa „Lincoln”-ului lui Steven Spielberg. Altfel spus, dacă povestea unui erou discret poate fi mai puternică decât mitul eroului fondator. Înclin să cred că nu!

(articol publicat în Film Menu #17 / ianuarie 2013)

Alte review-uri Film Menu:

To Rome with Love (SUA-Italia-Spania 2012, regia Woody Allen)

Skyfall (Marea Britanie – SUA 2012, regia Sam Mendes)

Take Shelter (SUA 2011, regia Jeff Nichols)

I’m Still Here (SUA 2010, regia Casey Affleck)