[Exclusiv pe blog] : Oglinda

Ayneh (Oglinda)

Iran 1997

regie şi scenariu Jafar Panahi

imagine Farzad Jadat

montaj Jafar Panahi

cu Mina Mohammad Khani, Kazem Mojdehi, Naser Omuni

 

de Irina Trocan

Filmul a câştigat premiul „Leopardul de Aur” în cadrul Festivalului de Film de la Locarno în 1997.

 

Problema unui artist care vrea să vorbească despre realitățile sociale din țara lui, cȃnd autoritățile nu vor ca aceste aspecte să fie discutate, e că nu poate să spună tot. Și-atunci, alegerea unui protagonist-copil, cu o ȋnțelegere limitată, e un truc eficient: un astfel de personaj-narator ne va conduce printr-o poveste din care pricepem mai multe decȃt pricepe el, și, dacă unele lucruri nu se clarifică nici pȃnă la sfȃrșit, ne resemnăm ușor: am urmărit un personaj care nu știa unde să caute. Ȋn primele două lungmetraje ale sale („Badkonake Sefid”/„Balonul alb” și „Ayneh”/„Oglinda”), Jafar Panahi folosește un narator naiv; e relevant că al treilea lungmetraj al său („Dayereh”/ „Cercul”) a fost interzis de cenzura iraniană.

„Oglinda” ȋncepe ȋn momentul ȋn care protagonista de vreo șapte-opt ani, Mina, iese din clădirea școlii și vede că mama ei n-a venit să o conducă acasă. Primul cadru al filmului e o panoramare lungă și atent coregrafiată de jur ȋmprejurul unei intersecții aglomerate și e ȋn același timp o mostră excelentă de virtuozitate cinematografică și o bucată de film de ficțiune care are toată autenticitatea unui documentar. E destul să vedeți și să auziți traficul din Teheran ca să vă convingeți cȃt de greu ȋi va fi Minei să ajungă acasă. Urmărind-o pe protagonistă, aflăm cȃteva obiceiuri și legi ale iranienilor (la un moment dat, Mina urcă pe scările din față ale unui autobuz și e dată afară – trebuie să intre pe celelalte scări, ȋn secțiunea femeilor), sau auzim cȃteva fragmente de discuții din autobuz, sau vedem cum Mina devine tot mai ȋngrijorată că nu va ajunge acasă. De regulă, actrița e filmată ȋn planuri medii: nu numai că nu putem ști precis ce se ȋntȃmplă ȋn jurul ei, dar de multe ori nici nu putem vedea ȋn cadru de unde vin zgomotele și vocile pe care le auzim.

Numai că, dacă alegerea naratorului-copil e un truc eficient, e și un truc frecvent folosit și, pȃnă la urmă, unul limitat. Să spunem doar că emoțiile unui personaj-copil pot să rămȃnă mai intense pentru personaj, decȃt sunt pentru spectator. Dar nu e cazul filmului lui Panahi:  tocmai cȃnd mă ȋntrebam cȃt mi se poate cere să empatizez cu o fetiță cu o mȃnă ȋn ghips purtată de-a lungul unui drum, filmul a luat o ȋntorsătură neașteptată: presupusa Mina se uită spre cameră, ȋși scoate ghipsul și anunță că nu vrea să mai joace – filmul pe care ȋl urmăream, admirȃndu-i autenticitatea, se dovedește a fi ficțiune.

Din a doua parte a filmului lipsesc panoramările atent coregrafiate și planurile medii cu actrița, iar sunetul e mai puțin fluid: după ce-și abandonează rolul, fetița pleacă ȋnspre casă și echipa de filmare o urmărește pe ascuns, ȋnregistrȃnd-o de la distanță. Ȋntre drumul din filmul-ȋn-film și drumul din film există doar atȃtea similitudini ȋncȃt să iasă la iveală diferențele: ȋn „realitate”, fetița e mai ȋndrăzneață și cere indicații trecătorilor, neștiind ȋncotro să meargă – dar asta nu ȋnseamnă că ȋi e ușor să se descurce, ȋntr-un oraș atȃt de mare și aglomerat; e cu un an mai mare decȃt personajul ei și se revoltă că trebuie să interpreteze o fetiță mică și plȃngăcioasă, dar realizatorii filmului ȋi percep revolta ca pe o copilărie și ȋși propun să o ȋnlocuiască cu o actriță talentată. Cȃnd fetița se reȋntȃlnește cu o bătrȃnă pe care am văzut-o mai devreme ȋn autobuz, aflăm că bătrȃna a fost angajată să facă figurație – nu a fost filmată, pur și simplu, pentru că s-a nimerit să fie acolo-, dar ce ȋi povestea atunci pasagerei care stătea lȃngă ea pare să fie valabil și ȋn „realitate”. Ȋn mod paradoxal pentru un film care imită viața, e greu să mai distingem ce e autentic și ce e inventat. Ambele jumătăți din „Oglinda” prezintă un drum spre casă – unul fictiv și unul adevărat, dar ambele arătate ȋn timp real-, așa că avem iluzia că urmărim o acțiune continuă, dar și această iluzie e spulberată: un taximetrist ȋi spune fetiței că a văzut-o cȃnd filmau o scenă reușită, ȋn urmă cu vreo două săptămȃni. Trebuie spus că a doua jumătate a filmului nu e, nici ea, opacă: fetița e mai departe de cameră, și uneori microfonul nu-i captează vocea, dar firul acțiunii e destul de ușor de urmărit – cam cum ar fi ȋntr-un film de ficțiune. Dar probabil că, pȃnă la sfȃrșitul filmului, oricum nu mai credeți că vi se prezintă o felie de viață.

 

Alte articole despre Jafar Panahi pe blog:

Balonul alb, Aur roşu aprins, Offside, Cercul

 

Acţiuni Film Menu:

Cineclub Film Menu

Sondaj

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s