[Review] : Tetro

Tetro

 

SUA, Italia, Spania, Argentina 2009

regie şi scenariu Francis Ford Coppola

imagine Mihai Mălaimare Jr.

montaj Walter Murch

sunet Federico Esquerro

costume Cecilia Monti

muzică Osvaldo Golijov

cu Vincent Gallo, Alden Ehrenreich, Maribel Verdú

 

 

de Mirona Nicola

 

Cel mai recent film al lui Francis Ford Coppola e greu de încadrat într-o categorie. Descompus în elementele constitutive, ușurează sarcina de a emite judecăți de valoare, însă ca tot este mult mai greu de clasificat. Un lucru este însă clar: regizorul lui „Tetro” nu mai este cel din epoca „The Godfather”.

Cu toate acestea, în primul rând în ceea ce privește subiectul, Coppola rămâne în sfera caracteristică a relațiilor de familie și a felului în care îl afectează pe personajul principal. Tetro (Vincent Gallo) este fiul unui celebru dirijor, Carlo Tetrocini, care, chiar în absență, guvernează legile existenței sale și filosofia sa de viață. Asta nu se întâmplă, însă, pentru că Angelo Tetrocini își admiră tatăl, ci tocmai pentru că își dorește să stea cât mai departe de el. Relația celor doi s-a deteriorat treptat după ce mama lui Angelo a murit într-un accident de mașină, fiind pe scaunul din dreapta în timp ce fiul conducea. Însă la momentul asupra căruia se oprește filmul, Tetro se află în Argentina, unde locuiește cu Miranda, după ce i-a fost acesteia pacient într-o instituție pentru persoane cu traume de natură psihică. Până acum, planul său de a se îndepărta total de figura paternă a reușit, însă întregul edificiu de apărare pe care Angelo l-a construit în jurul său se dovedește fragil și se demolează treptat, o dată cu apariția lui Bennie (Alden Ehrenreich), fratele său vitreg. Relația dintre cei doi va evolua de la respingere (din partea lui Tetro), la acceptare (cu ajutorul Mirandei), apoi din nou la îndepărtare, pentru a fi urmată de o apropiere și mai mare. Aceste două extreme se succed aproape cu aceeași cadență, până în final, când mărturisirea adevăratei relații dintre cei doi determină o reuniune.

Filmul derutează prin însuși personajul principal, care are o doză incontestabilă de bizarerie. De fapt, această caracteristică se regăsește în general în lumea în care trăiește Tetro, cu foarte puține excepții (poate singura notabilă este Miranda, mereu un factor ce determină revenirea lui cu picioarele pe pământ). Stranietatea vine nu numai din manifestările actuale ale personajului (treceri bruște de la o extremă emoțională la alta, ambițiile de scriitor ascunse pe pagini scrise în oglindă și încuiate într-o valiză), ci și din viața sa de până acum, ale cărei puncte cheie sunt prezentate printr-o serie de momente filmate color (spre deosebire de restul filmului, care este alb-negru).

Este sugerată ipoteza că aceste flashback-uri/vise îi aparțin chiar lui Tetro, căci multe dintre ele se bazează pe scene de dans și au în comun paleta cromatică, fiind inspirate din două filme citate explicit de personaje (în momentul în care Bennie își aduce aminte cum fratele său mai mare îl ducea la cinema). Este vorba despre „Tales of Hoffmann” („Poveştile lui Hoffmann”, 1951) și „The Red Shoes” (Pantofiorii roşii”, 1948), ambele regizate de Michael Powell și Emeric Pressburger. Dacă „The Red Shoes” poate fi încadrat (cu oarecare rezerve) în genul musical, „The Tales of Hoffmann” este cel mai ușor de clasat drept spectacol filmat, această denumire nefiind însă cea mai potrivită pentru a-l descrie, având în vedere că cei doi regizori depun un efort considerabil și extrem de eficient în a crea acest film aparte.

Pe cât de inconstant este Tetro, pe atât de inconsecvent este regizorul în stilul de decupaj, care variază de la cel clasic, la găselnițe vizuale foarte interesante (cum ar fi momentul în care Bennie discută cu Tetro, acesta din urmă apărând în cadru ca o umbră mărită ce pare să țipe chiar în urechea fratelui său; în schimb, atunci când Tetro este în imagine, Bennie este prezent în cadru prin reflexia sa dintr-o oglindă). Singura constantă este calitatea imaginii, în special prin ecleraj, utilizat din plin pentru crearea de interes vizual pe întreg ecranul (filmul fiind în format 16:9). Mihai Mălaimare Jr. ar fi putut colabora cu succes cu Coppola și în perioada mai fastă a carierei regizorului, dar este poate cu atât mai valoros acum, când aduce un plus vizibil căutărilor creative nu totdeauna reușite ale lui Francis Ford Coppola.

 

(articol publicat in numarul al 7-lea al Film Menu / octombrie 2010)

 

Alte review-uri Film Menu:

Kinatay (Filipine, Franta 2009, r. Brillante Mendoza)

Greenberg (SUA 2010, r. Noah Baumbach)

Visage (Franţa – Taiwan – Belgia – Olanda 2009, r. Tsai Ming-liang)

Boy Meets Girl (Franţa 1984, r. Leos Carax)

 

Acţiuni Film Menu:

Cineclub Film Menu

Sondaj

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s