Laurence Anyways
Canada-Franţa 2012
regie și scenariu: Xavier Dolan imagine: Yves Bélanger
montaj: Serge Harvey
distribuţie: Melvil Poupaud, Suzanne Clément, Nathalie Baye
Laurence (Melvil Poupaud) o iubește pe Frédérique (Suzanne Clément) și Frédérique îl iubește pe Laurence. De-a lungul a aproape trei ore de film, respectiv vreo zece ani din viaţa lor, acest joc de sentimente pare să nu se schimbe, dar lucrurile devin din ce în ce mai complicate, atât de complicate, încât relaţia lor nu va mai fi niciodată la fel ca în prima etapă. Xavier Dolan se înhamă la a investiga de ce, cum și cât se mai iubesc Laurence și Fred, în (deja) dulcele lui stil de colaj flamboaiant.
Subiectul în sine e unul interesant și cărnos, abordat în treacăt de cinemaul interesat de zona transgender până acum – relaţia de cuplu zguduită pe veci, pentru că el descoperă la 35 ani că e o femeie prinsă într-un corp de bărbat. Aici problema trans pare să fie majoră doar la început. E o schimbare pe care Laurence o ia curajos, iar mediul înconjurător pare să fie unul amabil, deși e vorba despre 1989. În momentul în care Laurence (care e profesor) intră în clasa plină de adolescenţi (în mod normal, predispuși la a ridiculiza și ce nu e de ridiculizat) îmbrăcat ca o femeie, nimeni nu scoate niciun sunet, ceea ce e puţin nenatural. Sau poate utopic. Dar Xavier Dolan schimbă direcţia iniţială și face spectatorul să realizeze că filmul nu este despre Laurence. Bun, dar despre cine e? În prim-planul narativ e pusă Fred, ceea ce face filmul să devină și mai interesant – până la urmă povestea femeii care iubește un bărbat transgender e la fel de emoţionantă ca cea a bărbatului surprins de schimbare. Fred se luptă cu toată fiinţa ei să se adapteze, pentru că nu vrea să trăiască fără el (sau fără ea), iar în aparenţă nici măcar nu contează genul (cu toate că Dolan ne privează de detaliile schimbării – nu știm niciodată până unde a mers, nu știm dacă mai are sau nu penis, spre exemplu). Așa cum se autointulează, Fred este „femeia care îi cumpără perucă bărbatului ei”, cea care trebuie să hotărască dacă va avorta sau nu copilul pe care-l poartă, ceea ce nu e lucru simplu pentru ea, vezi criza din restaurant (poate expresia cumulului de emoţii, confuzii, frici, frustrări ale acestei perioade de adaptare). Dar nu e nici despre Fred, căci regizorul alege să nu meargă nici în profunzimea problemei ei. Acest film este despre relaţia celor doi – două personaje care ne vrăjesc cu fericirea lor în prima parte a filmului (o relaţie drăgălașă și destul de bine particularizată), iar în restul filmului reușesc să fugă unul de celălalt, lăsând însă o portiţă deschisă trecutului. Până și Fred, cea care hotărăște să se separe de tot ce a fost, să se căsătorească și să aibă un copil, nu rămâne insensibilă la semnul dat de Laurence (Laurence, care este o ea acum și se iubește cu femeie.
Xavier Dolan ne păcălește cu un happy-end fals și suprarealist, în care cei doi se ţin de mână, iar din cer pică rufe (aluzie la jocul lor preferat). Cele două personaje principale par doi adolescenţi care se iubesc năvalnic, dar veșnic prinși într-un ritm autodistructiv. Buba e mare, dar pare că regizorul nu știe prea bine ce să facă cu ea, așa că lasă treptat timpul să o dezumfle. Dolan gândește imaginea așa cum ne-a obișnuit să o facă: cromatică vie – culori puternice, violente sau din contră, aseptice (casa perfect minimalistă a lui Fred), dar întotdeauna sparte de vreo altă culoare contrastantă sau de vreun joc în cadrul aceluiași ton; compoziţie lucrată de la cadrul cu paharul de șampanie în care vedem imaginea inversată (kitsch sau nu?) la pattern-urile bogate (vezi Fred în restaurant și jocul dintre imprimeul rochiei ei și imprimeul peretelui din spatele ei). Slow-motion-ul pare să fie unul dintre instrumentele lui preferate, iar montajul este unul destul de alert, ca și în celelalte două filme ale lui („J’ai tué ma mère”, 2009; „Les amours imaginaires”, 2010), ceea ce dă senzaţia de videoclip. Muzica e una bogată, tot în tradiţia cunoscută – de la Duran Duran la Prokofiev, Fever Ray sau Celine Dion.
Are intenţii de accente camp prin existenţa unor personaje ca cele din cercul în care Laurence ajunge să se simtă confortabil, acel amestec de femei bătrâne, tineri homosexuali sau pur și simplu indeciși ce adoră să se costumeze, să vorbească nimicuri și să râdă într-o biserică. Dar toată acea atmosferă denotă, într-un final, tristeţe, pentru că acolo nu e o lume care să fascineze și să inspire, ci e mai degrabă o adunătură de fiinţe care nu se regăsesc nicăieri nici măcar acolo.
Xavier Dolan e energic în a se juca cu influenţele sale cinematografice, e vulcanic în a despica subiecte privind relaţiile de iubire, dar nu are deocamdată consistenţa și firescul unor lumi ca cele ale lui Pedro Almodóvar sau chiar Christophe Honoré. Dacă în filmele anterioare imaturitatea punctului de vedere și superficialitatea păreau voite și susţinute de dramele specifice vârstei personajelor, aici pare că lipsește ceva. Dar domnul Xavier Dolan are abia 23 de ani.
(articol publicat în Film Menu #17 / ianuarie 2013)
Alte review-uri Film Menu:
Barbara (Germania 2012, regia Christian Petzold)
Paradies: liebe (Austria – Germania – Franţa 2012, regia Ulrich Seidl)
Amour (Franţa – Germania – Austria 2012, regia Michael Haneke)
FILM MENU 