Django Unchained
SUA 2012
regie și scenariu: Quentin Tarantino imagine: Robert Richardson
montaj: Fred Raskin
costume: Sharen Davis
distribuţie: Jamie Foxx, Leonardo DiCaprio, Christoph Waltz, Samuel L. Jackson
În 1966 personajul Django apărea pentru prima oară pe ecrane sub forma unui hoinar zvelt cu aer de încrezut ce pășește agale prin noroi îmbrăcat în uniformă de yancheu și trăgând după el un sicriu. Ajunsă emblematică pentru genul spaghetti-western, pelicula se intitulează chiar „Django”, este regizată de Sergio Corbucci, iar eroul în cauză este adus la viaţă de Franco Nero. Introducerea lui Django în film este făcută pe o melodie interpretată de legenda coloanelor sonore italiene, Luis Bacalov, ale cărui versuri preamăresc dragostea și deplâng nefericirile îndurate de personaj. „Dragostea va dăinui, viaţa trebuie să meargă mai departe”, zice piesa, ce servește ca fundal sonor de intrare în scenă și pentru personajul Django din cel mai recent film al lui Quentin Tarantino, „Django Unchained”.
De data aceasta, cu doi ani înainte de Războiul Civil din SUA, sub aspectul unui afro-american cu spatele încrustat de cicatrici de bici, Django, în interpretarea lui Jamie Foxx, privește în faţă cu o expresie extenuată și gravă, în timp ce pășește agale în șirul indian de sclavi legaţi cu lanţuri ce sunt duși spre o nouă plantaţie. Pe drum își face apariţia un anume Dr. Schultz (Christoph Waltz), un fost dentist de origine germană, actual vânător de recompense, care îl eliberează pe Django pentru că are nevoie de ajutorul lui în a identifica niște răufăcători de pe plantaţia unde fusese ţinut. De la identificat, Django ajunge repede la împușcat albi și descoperă că meseria de vânător de recompense îl unge pe suflet. Ce poate fi mai plăcut pentru un afro-american tocmai eliberat din sclavie decât să omoare ticăloși albi și să ia bani pentru asta? Ce e și mai minunat este că meseria lui pică foarte bine și spectatorilor, Tarantino reușind să stabilească din nou o complicitate etico-morală de proporţii magistrale cu publicul. După ce în 2009, cu „Inglourious Basterds” („Ticăloșii fără glorie”) a dat istoria peste cap pentru a îndrepta greșelile nazismului, Quentin Tarantino și-a ales o nouă categorie de răzbunat: afro-americanii persecutaţi de sistemul sclavagist al americanilor. Prin fiecare alb ucis de duoul Django-Schultz, Tarantino ne infuzează parcă un înălţător sentiment de dreptate înfăptuită.
Ţesut sub forma unei călătorii iniţiatice presărată, așa cum ne-a obișnuit Tarantino, cu numeroase dialoguri și galoane de sânge ţâșnind, „Django Unchained” reprezintă o celebrare a genului spaghetti-western și a filmelor din categoria blaxploitation. Filmul mustește de referinţe compoziţionale din arsenalul celor două genuri cinematografice. De la compunerea cadrelor (jocuri de zoom-uri și cadre dramatice de acţiune redate cu încetinitorul), la tematică (răzbunarea și dobândirea onoarei de către afro-americani, tema de bază a filmelor blaxploitation), de la personaje specifice (oamenii pentru care afacerile și banii sunt mai presus de vieţile oamenilor, un punct comun pentru ambele genuri), la scene cheie (defilarea unui afro-american călare pe strada principală a orașului, în timp ce localnicii îl urmăresc perplecși, un motiv cu tradiţie pentru westernurile de tip blaxploatation; răfuielile armate soldate cu imense carnagii, comune ambelor genuri) ș.a.m.d. Rafinarea acestor elemente și mixarea lor cu alte genuri cinematografice, cum ar fi comediile – calul care face o plecăciune de câte ori stăpânul îl prezintă, scena în care personajul interpretat de Tarantino este ras de pe faţa pământului de explozia unui mănunchi de dinamită sunt construcţii care ne duc cu gândul la comediile lui Mel Brooks -, precum și inserarea unor referinţe din cultura europeană – mitul lui Siegfied, „Cei trei Muschetari”-, la care se adaugă o coloană sonoră ce trece de la RZA la Ennio Morricone – conferă un festin postmodernist de excepţie.
Precum în obișnuitele westernuri tip blaxploitation (vezi „The Legend of Nigger Charley”, 1972, regie Martin Goldman), odată eliberat din lanţuri Django se dovedește a fi un bun mânuitor de pistoale, având nevoie de foarte puţin antrenament pentru a ajunge un pistolar de temut pentru albi. De asemenea, se obișnuiește imediat cu statutul de om liber și profită pe cât se poate de asta. Sunt savuros de urmărit rabufnirile ţinute în ei de albi atunci când, din motive care ţin de curtoazie, sunt nevoiţi să accepte fără drept de contracarare obrăzniciile usturătoare ale unui afro-american. Pe parcursul întregului film plutește în aer tensiunea pricinuită de indignarea oamenilor care intră în contact cu prestanţa fâșneaţă afișată de Django. Cel mai greu le este de multe ori servitorilor de culoare să priceapă că trebuie să se poarte cu un confrate ca și cu un alb, stăpânii lor fiind nevoiţi de multe ori să se răstească la ei pentru a-i face să se supună bizarei conjuncturi. Discriminările pe care afro-americanii ajung să le facă între ei lasă poate una dintre cele mai tulburătoare senzaţii transmise de film. Ele sunt rezultatul unui sistem atât de oprimant, încât victimele au ajuns să se dezmintă de propria conștiinţă a apartenenţei. Cel mai teribil exemplu îl reprezintă bucuria cu care guralivul Stephen (Samuel L. Jackson) abuzează de puterea statutului său ridicat în casa lui Candie (Leonardo Di Caprio) pentru a pedepsi abaterile celorlalţi servitori. Cărunt, gârbovit și cu mersul șchiopătat, Jackson face un spectacol de zile mari, situându-se aproape mereu în spatele lui Candie pentru a-și muta întruna mutra încruntată de ranchiună de pe un umăr al stăpânului său pe celălalt, în încercarea de a dibui și dejuca planurile lui Django și Schultz.
Sursa principală de bună dispoziţie emanată de film o aduc, însă, Christoph Waltz și al său personaj Dr. Schultz. Acesta reprezintă vocea civilizaţiei pe un tărâm al barbariei și al abominaţiei. Un adevărat maestru al retoricii în mai multe limbi, doct și extrem de tacticos, Dr. Schultz ni se prezintă ca o reinterpretare diametral opusă din punct de vedere moral a Colonelului Landa, crudul vânător de semiţi din „Inglourious Basterds”, interpretat tot de Waltz. Bravadele sale verbale, întrerupte de largi și forţate zâmbete inserate cu precizie chirurgicală pentru a înmuia atitudinile oponente, constituie o imensă parte din farmecul filmului.
Deși presărat cu o mulţime de ingrediente savuroase, filmul eșuează în a se ridica la măreţia mai vechilor opere ale lui Tarantino. Din dorinţa de răzbunare a istoriei, filmul se duce pe o pantă puternic afectivă, ce nu face decât să dăuneze efervescenţei poveștii. Atașându-se prea mult de cauza sa, Tarantino se atașează și de destinul personajului său principal, Django. În „Kill Bill, vol. 1&2” (2003, 2004), Mireasa, chiar dacă suferise mult în trecut, e supusă la nenumărate chinuri până ajunge să-și ducă la bun sfârșit misiunea, ceea ce conferă un ritm dinamic acţiunii. Django, în schimb, în cursa sa pentru recuperarea nevestei, profită de un traseu lin, ale cărui obstacole sunt cu ușurinţă îndepărtate. Ţinut mult pe loc de scenele redundante în care Schultz se chinuie să convingă lumea să-l accepte pe tovarășul său afro-american ca pe un om liber și de cele în care tot el explică diverșilor indivizi indignaţi de crimele sale că e împuternicit de lege să-i omoare pe răufăcători, filmul are multe momente de monotonie.
Pe de altă parte, în spaghetti-westernuri protagoniștii aveau o personalitate ambiguă din punct de vedere moral. În „A Fistfull of Dollars” („Pentru un pumn de dolari”, 1964, regie Sergio Leone), atunci când întreaga familie a șerifului ajunge să fie măcelărită din cauza unei încurcături pricinuite de personajul principal – vestitul bărbat fără nume interpretat de Clint Eastwood –, spectatorul nu mai poate susţine cu convingere moralitatea acţiunilor sale. Django din filmul lui Corbucci înșală și împușcă pe cine apucă pentru a pune mâna pe un sac de aur. Și chiar dacă victimele sunt niște bandiţi fără scrupule, faptul că acţiunile sale au ca unic scop îmbogăţirea, proiectează o aură de îndoială în privinţa integrităţii sale morale. Se reliefează, astfel, o viziune ambiguă asupra moralităţii oamenilor, care nu sunt nici buni, nici răi, ci niște creaturi care se zbat să-și croiască drum în viaţă, cu conștiinţa prinsă mereu între tentaţie, frică și diverse viziuni subiective asupra nobleţei. În „Django Unchained”, din respect pentru cauza lor, personajele principale au un rol onorabil de la cap la coadă. Ei vânează oameni urmăriţi de lege și chiar dacă faptele lor sunt uneori șocante – cum ar fi omorârea unui tată împreună cu fiul său –, ele reprezintă ceva ce ar face și un poliţist onorabil, dacă ar fi nevoit. Rolul moralizator al eroilor este fix ce încercau spaghetti-westernurile să evite.
Ducând referenţialitatea până în punctul în care își pastișează propriile filme, Tarantino a oferit prin „Django Unchained” un spectacol care parcă ajunge să fie tras în jos de ceea ce-l face fermecător. Intenţia de răzbunare a istoriei, referinţele de gen, dialogurile lungi și personajele carismatice sunt niște elemente pline de forţă, dar care folosite în mod similar de mai multe ori și fără a fi plasate într-o poveste care să le potenţeze într-un mod vioi, pot ajunge să dea impresia unei vlăguiri creative care a ajuns la o suprasaturare a propriului stil.
(articol publicat în Film Menu #17 / ianuarie 2013)
Alte review-uri Film Menu:
Lawless (SUA 2012, regia John Hillcoat)
Road to Nowhere ( SUA 2010, regia Monte Hellman)
Restless (SUA 2011, regia Gus Van Sant)
The Artist (Franța – Belgia 2011, regia Michel Hazanavicius)
FILM MENU 