[Review] : Pieta

Pieta

Coreea de Sud 2012

regie și scenariu: Kim Ki-duk

imagine: Jo Young-Jik

montaj: Kim Ki-duk

distribuţie: Jo Min-soo, Kang Eunjin, Kim Jae-rok

de Andrei Luca

Premiat cu „Leul de Aur” în 2012 la Festivalul de Film de la Veneţia, „Pieta”, cel mai recent film al lui Kim Ki-duk, este construit ca o pildă despre răzbunare, devotament, sacrificiu, înstrăinare și nu în ultimul rând, despre puterea de corupţie a banilor. Povestea are în centru transformarea unui recuperator, Kang-do (numele protagonistului înseamnă în coreeană „hoţ”), în momentul în care acesta își regăsește mama care l-a abandonat la naștere. Spre finalul filmului, premisa poveștii așa cum am prezentat-o mai sus se schimbă complet și în lumina acestei întorsături neașteptate de situaţie toate secvenţele care până în acel punct păreau lipsite de sens sau exagerate fără rost se așază acum într-o structură logică care le justifică perfect. Dintr-un anumit punct de vedere, lucrurile se leagă prea bine la final, parcă niciun detaliu nu este lăsat la întâmplare, iar asta poate da senzaţia spectatorului că se află în faţa unei demonstraţii matematice: spre exemplu, primul cadru din film (un bărbat într-un scaun cu rotile care își ia viaţa, spânzurându-se) va căpăta cu adevărat importanţă pentru spectator abia spre sfârșit, când vom afla mai multe despre identitatea personajului în cauză. Dincolo de trimiterea din titlu către scena biblică ilustrată de Michelangelo, care pentru regizor simbolizează o „îmbrăţișare a durerii și suferinţei inerentă în întreaga rasă umană, reprezentând astfel înţelegerea și împărtășirea acelei dureri”, filmul lui Kim Ki-duk funcţionează, așa cum am menţionat și mai sus, ca o pildă atât prin prisma mesajului etic transmis,  cât și prin prisma structurii. În primul rând, ca în orice pildă, situaţia iniţială pare greu de crezut, atât pentru spectator, cât și pentru protagonist: o femeie venită de nicăieri pretinde, după aproape 30 de ani de absenţă, că este mama personajului principal. În al doilea rând, răsturnarea de situaţie nu vine să complice firul narativ, ci să-l explice până în cele mai mici detalii, atât pentru spectator, cât și pentru protagonist. Spre exemplu, pe tot parcursul filmului o vedem pe mama lui Kang-do croșetând un pulover pe care suntem tentaţi să credem că urmează să-l ofere cadou fiului de ziua lui. Când, în sfârșit, sosește aniversarea protagonistului, puloverul dispare din diegeză, făcând spectatorul să creadă că se află în faţa unei scăpări scenaristice. Abia la final vedem că destinatarul puloverului era altul și ne putem explica de ce în foarte multe secvenţe mama este înfăţișată croșetând. În al treilea rând, finalul este sinonim cu înţelegerea, și întregul conţinut moral al lecţiei predate de mamă fiului ei este asumat de cel din urmă. Așadar, în acest caz caracterul demonstrativ al filmului este o alegere estetică și decurge din construirea poveștii pe o structură narativă care, prin propria-i natură, este  destinată să ofere lecţii.

Despre dorinţa lui de a dezbate teme cu conţinut moral puternic, Kim Ki-duk declara în timpul conferinţei de presă de la Veneţia că își are punctul de plecare în tinereţe, când și-a dorit să devină preot, însă niciodată nu a terminat studiile care i-ar fi permis asta. Așadar, s-a mutat cu toate obsesiile lui în film.

Un alt punct important în filmografia lui Kim Ki-duk, iar „Pieta” nu face excepţie, ţine de atenţia pe care regizorul o acordă anumitor imagini. Dincolo de rigoarea cu care își construiește scenariile, Kim Ki-duk se lasă „furat” de puterea de atracţie a unor situaţii vizuale pe care le exagerează în mod conștient și cu riscul de a părea pretenţios, până dincolo de veridic. Ultima secvenţă este filmată de sus, într-o încadratură destul de largă și înfăţișează dubiţa soţiei unei foste victime de-a lui Kang-do, rulând pe o șosea, liberă în lumina difuză încă a dimineţii. Urma de sânge neverosimil de mare pe care mașina o lasă în urmă ar putea ridica un semn de întrebare spectatorului, însă raportată la context imaginea e impresionantă și rămâne un pilon în cadrul filmului.

O altă imagine pilon este construită în jurul unui detaliu în aparenţă nesemnificativ, dar care are un impact afectiv puternic: într-o încadratură strânsă, Kim Ki-duk ne arată lanţul prins de tavan cu care personajul din secvenţa de început a filmului s-a spânzurat. Detaliul care scoate imaginea din banal este un fir de păr al tânărului sinucigaș rămas prins în ochiurile lanţului. Puterea de sugestie a imaginilor din filmele cineastului coreean vine din modul în care înţelege ilustrarea violenţei sau a scenelor dure: „Consider că a arăta explicit violenţa este un fel de filtrare a ei. Vreau să mă focusez pe implicaţiile acesteia și îmi dau seama că spectatorii, prin imaginaţia lor, pot simţi mai mult.”

(articol publicat în Film Menu #17 / ianuarie 2013)

Alte review-uri Film Menu:

Alpeis (Grecia 2011, regia Giorgos Lanthimos)

Margaret (SUA 2011, regia Kenneth Lonergan)

Da-reun na-ra-e-suh (În altă ţară) (Coreea de Sud 2012, regia Hong Sang-soo)

Ok-hui-ui yeonghwa (Filmul lui Oki) (Coreea de Sud 2010, regia Hong Sang-soo)