[Review] : Morrer como um homem

Morrer como un homem (Să mori ca un bărbat)

 

Portugalia – Franța 2009

regie João Pedro Rodrigues

scenariu João Pedro Rodrigues, Rui Catalão

imagine Rui Poças

montaj Rui Mourão, João Pedro Rodrigues

cu Fernando Santos, Alexander David, Gonçalo Ferreira De Almeida, Chandra Malatitch

 

de Roxana Coțovanu

 

Citesc în stânga și în dreapta cum că portughezul João Pedro Rodrigues ar fi noul Almodóvar. Comparația e, în cazul celui mai recent film al său, de prisos; portughezul face aici ceva ce nu-mi amintesc să fi făcut vreodată Almodóvar – are o alunecare dintr-un realism frust într-o lume magică și limpede, cât și o vervă străine de stilul spaniolului.

„Morrer como un homem” e, de fapt, o melodramă flamboaiantă (în sensul lui Fassbinder, mai curând decât în cel al lui Almodóvar), despre un travestit care caută să se împace cu sine. În Lisabona anilor ’80, Tonia – veterană în ale travestismului, acum ajunsă în faza declinului, trăiește alături de Rosário, un junkie nerecunoscător de care are grijă ca de un fiu. Dar Tonia are și un fiu adevărat – soldat dezertor care, la rândul lui, se confruntă cu propriile-i ambiguități sexuale și își condamnă tatăl pentru ele. Antonio – crescut în spiritul catolicismului riguros, devenit Tonia – rămâne un credincios fervent. Când îi dispar obiecte din casă și îl suspectează pe Rosário pentru lipsa lor, Tonia se roagă în genunchi pentru a primi înapoi ce i s-a luat.

O operație de schimbare de sex se cere a fi făcută; „e simplu”, explică un doctor în fața camerei, ajutându-se de o foaie de hârtie și de tehnica origamiului: „partea asta e întinsă mai întâi, din asta facem labiile, asta se transformă în clitoris, cu asta o să simți plăcerea”, dar Tonia nu e sigură că vrea să facă pasul ăsta. Implanturile cu silicon sunt făcute prost și îi supurează, dar nu trebuie s-o știe nimeni. La „serviciu”, poziția începe să-i fie amenințată de un tânăr talent – exemplar frumos și feminin, spre deosebire de Tonia – cu înfățișarea  ei masculină, îndesată, cu picioarele scurte și groase, umerii lați și butucănoși și trăsăturile feței clar bărbătești – ceea ce face ca drama să fie cu atât mai acută.

Regizorul alege (înțeleaptă alegere, de altfel) să nu ne arate nimic din show-ul propriu-zis al Toniei – cu toții știm cum arată așa ceva, nu ar fi putut să ne aducă nimic nou – în schimb introduce multe momente pe parcursul filmului în care vocea groasă, ușor răgușită și emoționantă a Toniei cântă diverse bucăți de fado; aproape ca într-un musical.

Multe lucruri nu ne sunt explicate, altele ne sunt doar sugerate (cum ar fi faptul că Tonia e bolnavă de SIDA), dar cumva se îmbină între ele și rimează unele cu altele. Cățeaua Toniei, Augustina, e o dublură pentru ea, iar câinele vagabond – pentru Rosário (în primul lungmetraj al portughezului, „O fantasma”/ „Fantasma” (2000), câinii aveau un rol esențial). Personajele sunt legate între ele de fire invizibile, dispar și apar, cineva mereu se pierde și e căutat. Dar nimic nu e întâmplător, totul se întâmplă cu un scop, pentru că în educația religioasă a Toniei fiecare are un destin. Atmosfera misterioasă e întreținută întreg filmul și culminează cu o ieșire noaptea într-o pădure magică, cu un personaj-vrăjitor-alter-ego-al-Toniei, cu piesa „Calvary” cântată de Baby Dee – venită de nicăieri, cu un cadru lung și fix și cu o schimbare de filtru care dă scenei un aer roșiatic și enigmatic; secvența arată ca o fotografie în curs de developare, ba chiar și funcționează ca un revelator pentru Tonia.

Curând, rugăciunea Toniei este ascultată – obiectele pe care le credea pierdute le găsește îngropate în pământul din grădina sa de flori, prilej să-și treacă în revistă viața. Și i se mai dă ceva înapoi; cum ne zice titlul, moare ca (un) bărbat. Finalul filmului nu putea fi mai bun decât este. Când Tonia performează în sfârșit în fața noastră,  îmbrăcată într-una din ținutele ei de spectacol, un fado cu astfel de versuri – „Ah, cât mi-aș dori să trăiesc la plural / Acest singular e mai mult decât rău”, devine clar pentru toată lumea (dacă nu devenise deja) că instabilitatea și contradicțiile cu care s-a luptat acest personaj se găsesc, în fond, în interiorul oricui.

 

(articol publicat in numarul al 9-lea al Film Menu / februarie 2011)

 

Alte review-uri Film Menu:

A religiosa portuguesa (Portugalia-Franţa 2009, regie Eugene Green)

Trash Humpers (SUA – Marea Britanie 2009, regie Harmony Korine)

Visage (Franţa – Taiwan – Belgia – Olanda 2009, regie Tsai Ming-liang)

Demain on demenage (Franța, Belgia 2004, regie Chantal Akerman)

 

Acţiuni Film Menu:

Cineclub Film Menu

Sondaj

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s