Metrobranding
România 2010
regie și scenariu Ana Vlad, Adi Voicu
imagine Adi Voicu
montaj Roxana Szel, Ion Ioachim Stroe
de Emi Vasiliu
Relaxa de la Mizil, teniși de Drăgășani, Pegas și Mobra din Zărnești; becurile de la Fieni. Mașina de cusut Ileana e primul artefact din film, iar omul cel mai apropiat de ea – o doamnă fost fotograf industrial în fabrica producătoare. Dac-o aveai pe Ileana din Cugir, erai cineva – cam aceleași cuvinte care descriau (critic), în biblia anti-capitalistă „No Logo” (Noami Klein, 2000), statutul oferit de brand-uri ca Nike, și asumat mai ales în comunitățile sărace de afro-americani. Documentarul semnat de Ana Vlad & Adi Voicu oferă tocmai această altă față a experienței brand-ului, întorcându-se ironic, dar și călduros la începuturile de demult, încă ale noastre, din micile orașe industriale.
Cercetătorii urmăresc mărcile comuniste dincolo de statutul lor de curiozitate a design-ului, la care au fost reduse prin disprețul și uitarea post-decembristă. Astăzi, mai auzi pomenindu-se uneori despre Brifcor, însă legătura emoțională n-a fost documentată în felul acesta până acum; mai precis cu privirea de acum, pentru că multe se pot afla și din filmele vechi: realizatorii integrează în documentar o reclamă la motocicleta Mobra.
Privirea e mai degrabă detașată, documentariștii neavând o legătură directă cu obiectele. Pentru ei, munca înseamnă cercetare, descoperire. Precum în „Victoria”, precedentul lor documentar despre orașul omonim, există în „Metrobranding” momente de un fabulos absurd cotidian, ce reies din simplă observare. Un bărbat bate covorul lângă două șiruri paralele de blocuri, care mărginesc ceea ce pare a fi o stradă importantă din Cugir. Bătăile răsună ca niște bombe, fapt ce preia semnificații secunde atunci când, mai târziu, aflăm că în Cugir se fabricau în secret și arme. (În „Victoria”, o linie de soldați asista la înălțarea drapelului, apoi se întorcea cu spatele la cameră pentru a onora imnul României.)
Deși aparent „mai“ obiectiv decât alte estetici de cinema, observaționismul implică un anumit grad de speculație, ce provine din experiența vizuală superioară a realizatorilor. În majoritatea cazurilor, subiecții aleși nu au preocuparea și nici informația necesară pentru a realiza coordonatele vizuale ale propriei situări în spațiu. Uneori, aceștia sunt încadrați într-un absurd ce nu ține întrutotul de ei, însă provoacă râsul spectatorului atent. Publicul râde cu personajele, dar există și momente în care se râde de ele: mai ales spectatorii tineri, versați în volutele publicității și ale filozofiei brand-ului. Nu-mi dau seama cum vede acest film un public contemporan cu mărcile readuse în aminire: ca simplu motiv de nostalgie (poate inutilă) sau ocazie de re-evaluare a propriei relații cu obiectele respective?
În „Metrobranding”, fetișismul nu atinge orice fel de oameni, ci, în majoritatea cazurilor, specialiști direct implicați în fabricarea produselor. Astfel, relația cu Ileana sau cu Relaxa nu e simplul atașament al consumatorilor față de o marcă: odată obiectul muncii pierdut, acesta devine mai mult decât o amintire personală, devine parte din corpul muncitorului. Pentru final, montajul rezervă povestea becurilor din Fieni; implicata pierdere a luminii e un cârlig profund, ce suspendă seria amintirilor într-o temă de reflecție.
„Metrobranding” a fost distribuit în cinematografe, mărind semnificativ varietatea de film românesc disponibil în spațiul public. Vizibilă până acum doar în festivaluri, estetica observaționistă a fost, în sfârșit, internalizată și aplicată unui subiect ce ne privește pentru că avem de descoperit câteva amintiri comune.
(articol publicat în Film Menu #11/ iunie 2011)
Alte review-uri Film Menu:
My Son, My Son, What Have Ye Done? (SUA 2009, regie Wernder Herzog)
I Love You, Phillip Morris (SUA 2009, regie Glenn Ficarra şi John Requa)
Vénus noire (Franţa – Italia – Belgia 2010, regie Abdellatif Kechiche)
