[Festivaluri] : NexT Festival Internaţional ediţia a 6-a București 28 martie – 1 aprilie (II)

NexT

Festival Internaţional

ediţia a 6-a

București 28 martie – 1 aprilie (II)

 

de Cristina Bîlea, Raluca Durbacă, Diana Mereoiu, Ștefan Mircea, Iulia Alexandra Voicu

Junior

Franţa 2011

regie Julia Ducournau

Cu o personalitate mult mai explozivă decât „Aglaée”, filmul Juliei Ducournau (cel de-al doilea film recompensat cu premiul de regie la NexT) relatează transformarea lui Junior (Justine) din copil în adolescentă. Ceea ce la început se anunță a fi o poveste ortodoxă despre incompatibilitatea băiețoasei Justine cu grupul „domnișoarelor” (condus de sora ei mai mare) și preferința ei pentru puștii grosolani în gașca cărora se integrează perfect începe să o ia ușor la vale, transformându-se într-un horror veritabil. Julia Ducournau transpune „chinurile transformării” fizice și psihice ale puberei Justine în imagini palpabile, undeva la granița dintre peisajele interioare ale simboliștilor și grotescul naturalist. Junior începe să năpârlească, să supureze, iar regizorul face un pas înapoi și începe să o filmeze din afară, ca pe o creatură, jucându-se cu convențiile genului. Camera o urmărește de peste umăr pe mama lui Justine care străbate holuri întunecate ca să o descopere pe fetiță în penumbră, tremurând încovoiată deasupra closetului, înregistrează cu răceală degetele fetiței care își pipăie spatele aflat în descompunere, se clatină astfel încât imaginea dinților ei de pe monitorul dentistului să pară colții unei fiare turbate. Toate acestea se petrec în viața privată a lui Junior. La școală ea înflorește, spre surprinderea tuturor, în special a prietenilor ei care nu o mai recunosc și o exclud încet-încet din gaşcă. Julia Ducournau nu analizează transformările complicate ale adolescenței, ci pledează pentru un cinema senzorial, spectaculos și plin de umor, la fel de sincer ca mărturisirea celui mai bun prieten al lui Justine, după ce o sărută în urma unui impuls: „Erai urâtă, acum nu mai ești. Nu mai înțeleg nimic.” Această atitudine de „je sais rien” a realizatoarei face din „Junior” un film proaspăt și simpatic, cu toate că – sau în completarea faptului că – este incontestabil un film „cool”. (de Cristina Bîlea)

Méditerranées

(Pe malurile Mediteranei)

Franța, 2010

regie Olivier Py

„Gesturi simple… a plonja în valuri… a te urca în copaci… a te feri de soare… a culege flori… a călări un măgar… a cânta la fluier în căldura verii… a pune o pălărie de paie pe capul unui bătrân… a râde în pielea goală… toate acestea înseamnă Mediterana.” „Pe malurile Mediteranei”, scurtmetrajul regizorului francez Olivier Py, are cadența unui poem nostalgic. Alcătuit din imagini de arhivă filmate de către familia sa cu o cameră de 8 mm în anii ’60, filmul prezintă destinul familiei lui Olivier, o familie de piednoirs (persoane cu descendenți europeni), expulzată din Algeria în 1962, după terminarea războiului algerian de independență. Olivier încearcă să ghicească dacă părinții săi au simțit importanța momentului istoric pe care l-au trăit. Desigur că nu. Viața nu este alcătuită din momente grandioase, ci din gesturi banale, de zi cu zi. Propria istorie e tot timpul personală. Mama filmează marea, femeile din jurul său, iubitul. Tatăl filmează plaja, după-amiezile cu prietenii, iubita. Războiul, violența, moartea sunt absente. Istoria lor e o istorie a adolescenței sub soarele Africii, a inocenței copilăriei și a tinereții ce urmează a fi pierdute. Însă Oliver păstrează tot timpul un ochi lucid. Mama pare modestă și reținută în fața camerei, în ciuda naturii sale puternice și determinate. Tatăl pare sigur pe sine, fără nicio grijă, deși înăuntru este fragil și speriat de iminența destinului său. Bunicile, caracterizate prin puritate morală, mătușa care plânge moartea tatălui, vărul care mai târziu se va converti la islamism, bunicul care și-a pierdut munca de o viață, visele spulberate ale tatălui, resemnarea mamei, toate sunt reunite într-un tablou deznădăjduit al dezrădăcinării, al pierderii identității, al confuziei, al căutării originilor. Toate sunt adunate în jurul Mediteranei – singurul element constant al vieții lor, singura care nu se schimbă, singura care îi leagă, dar care îi și desparte. Ca Ovidiu, exilat de pe malurile Mediteranei pe țărmurile sălbatice ale Mării Negre, Olivier deplânge soarta familiei sale, nevoită să îmblânzească noua lor casă din nord, acolo unde soarele nu îi mai mângâie, ci se ascunde după nori, acolo unde plajele nu sunt pline de nisip fierbinte, ci de zăpadă, acolo unde copilăria începe să se risipească. Pierderea soarelui, a inocenței, a Algeriei, a viselor tatălui marchează pierderea unei epoci „fără șomaj, fără SIDA, fără violență stradală”. Mai presus decât orice, marchează pierderea moștenirii culturale a Mediteranei, a unui timp bucolic, a unui spațiu care i-a definit pe locuitorii acesteia cu mult înainte de apariția națiunilor, a violenței și a ideologiilor segregaționiste. „Pe malurile Mediteranei” este câștigătorul Marelui Premiu al Festivalului Internațional de Film NexT 2012. (de Raluca Durbacă)

Teardrop

SUA – Germania 2011

regie Damian John Harper

Scurtmetrajul „Teardrop”, regizat de Damian John Harper, este despre un adolescent care săvârșește o crimă pentru a deveni membru cu drepturi depline într-o bandă de infractori, traficanți de droguri. Victima este un membru al unei găști rivale, care îl brutalizase pe viitorul său ucigaș deoarece l-a prins vânzând marfă pe teritoriul său. Regizorul a optat pentru filmarea exclusiv din unghiul subiectiv al tânărului și cele șase secvențe ale filmului sunt lucrate minuțios pentru a păstra un echilibru între realismul, pe de o parte, și expresivitatea și claritatea decupajului, pe cealaltă parte, deoarece privirea umană are tendința să schimbe foarte des centrul atenției și chiar sharf-ul, fiind de fapt foarte greu de urmărit o acțiune literalmente prin ochii altcuiva. Așa-zisele cadre subiective tradiționale sunt niște simple convenții, fiind foarte scurte și rare momentele când o persoană se uită fix și static la un anumit obiect. Problema conceptuală a acestui echilibru derivă dintr-o veche și dezbătută dilemă a realismului. Ideea extrem de largă sub care funcționa și funcționează acest curent este de a prezenta povești provenite din realitatea imediată, ale cărei sensuri nu sunt evidente când suntem în directă legătură cu ea, ci se relevă cu o altă valoare când sunt prezentate pe ecran. De aici, se despart două mari drumuri privind reprezentarea concretă pe ecran a imaginilor realității, cea care preferă cadrele cât mai lungi, mai largi, deci un montaj și un decupaj minimale, deoarece nici realitatea nu este spartă în cadre. Cealaltă susține că ochiul uman de fapt sparge realitatea în cadre și că a pretinde un fel de punct de vedere obiectiv, al unui Dumnezeu din Ceruri, reprezintă o ipocrizie și aroganță foarte mare, și nu decupajul în sine este problema, ci modul concret cum se face, alternând prea multe puncte de vedere și folosind convenții de cadraj fără legătură cu realismul vederii umane. Simplificând lucrurile, prima cale susține că realismul este în lumea prezentată și în libertatea dată spectatorului de alegere, pe când cealaltă că realismul stă în clarificarea și conștientizarea unui punct de vedere. Ținându-se cont de faptul că filmele, ca obiecte concrete, le îmbină într-o anumită măsură pe ambele, „Moartea Domnului Lăzărescu” merge pe prima direcție, iar „Blair Witch Project” în a doua. „Teardrop” se încadrează și el tot în a doua direcție. Este de admirat talentul de mizanscenare a unor secvențe atât de lungi, în care și camera și personajele se mișcă des, și de a păstra o coerență a narațiunii și a spațiului. În acest scop, decorurile apar ca niște spații hiper-idiosincratice, mai ales apartamentul găștii, de la bucătărie, unde sunt vasele nespălate, chiuveta, frigiderul cu însemne pe el, la sala de forță și la camera de jocuri. De asemenea, personajele sunt foarte diferențiate vizual, deși faptul că ambele găști sunt compuse din membri din rase diferite – albi și blonzi, negri și hispanici pentru a generalize ideea că violența nu ține de fapt cont de rasă – este cam suspectă, având în vedere că majoritatea găștilor de cartier americane și, în general, organizațiile acestea de profil infracțional se formează deseori pe criterii etnice și rasiale. Filmul își permite, în același timp, să pară foarte simbolic la nivel de cromatică a imaginii și cade într-un expresionism pe față în ceea ce privește coloana sonoră. Prin aceste două aspecte aduce aminte de „Biutiful”, al lui Alejandro Gonzáles Iñárritu, regizor cunoscut pentru sound-design-ul și coloana sonoră care combină ingenios sunetele realității imediate cu sunete extradiagetice pentru a crea o lume care pare pur și simplu că sună altfel, deși, în „Teardrop”, acest efect este motivat dramaturgic de unghiul subiectiv din care se prezintă filmul. Cu toate aceste calități, la nivel de poveste, de conflict dramaturgic, filmul suferă datorită scurtimii lui. Trucul de a pune niște pauze între secvențele filmului, accentuate prin niște cadre negre, deși mascat sub ideea unor clipiri ale personajului principal, care trece prin momentele importante ale filmului, nu se ține logic pentru că este clar o intervenție auctorială care alege acele momente importante care să fie prezentate spectatorilor, fără o dezvoltare a personajului, sau a personajelor în general, și a lumii narative. Arată de parcă dintr-un lungmetraj s-ar fi luat fix , parafrazându-l pe Syd Field, marele guru al scenaristicii americane, plot point-urile. (de Ştefan Mircea)

Walking Ghost Phase

Belgia 2011

regie Bruno Tracq

Există o perioadă de după începerea tratamentului cu radiații în care mintea te păcălește că ești încă sănătos, corpul neavând timp să își semnaleze dezintegrarea. Într-o asemenea etapă este prins și personajul principal din scurtmetrajul regizorului belgian Bruno Tracq, „Walking Ghost Phase”. Filmul vorbește despre eroarea umană și suferința pe care aceasta o cauzează atât la nivel de individ, cât și la nivel de comunitate. Focusul poveștii este asupra unui bărbat posibil infectat cu virusul HIV și asupra iubitei lui, ale căror vieți sunt zguduite de greșeala doctorilor care îi diagnostichează cu un fals pozitiv. În paralel, se prezintă și fragmente documentare despre orașul Cernobîl. Cadrul de început al filmului este simptomatic pentru modul în care protagonistul încearcă să facă față bolii sale. Ai impresia că asiști la o explozie în plină desfășurare, vezi cum norii de fum și foc cresc în fața ochilor tăi. Apoi, aceiași nori îți apar cu încetinitorul, pentru ca pe urmă să se micșoreze și să se adune într-un singur punct, când secvența este arătată în ordine inversă. Posibilitatea de a manipula pe calculator clipuri video care înfățișează dezastre în plină desfășurare dă protagonistului senzația falsă de control asupra acelor dezastre, asupra unui lucru ce este în esență incontrolabil. Poți derula înapoi până în momentul în care primele bucăți din clădire încep să se sfărâme sau chiar până la secunda de dinaintea exploziei. Dacă poți imprima poze Polaroid cu dezastre ca să le ții apoi în palmă și să le lipești de perete, evenimentele conținute în acele imagini devin inofensive. În mod similar, și noi ca spectatori avem control asupra dezastrului care ni se desfășoară în fața ochilor. Avem posibilitatea de a merge exact în acel moment din timp când s-a petrecut eroarea: momentul dintre cei doi iubiți, când se rupe prezervativul. Aceasta este greșeala care va declanșa explozia dintre cei doi. Dându-și seamă că oricum e prea târziu să mai poată fi făcut ceva, tânăra nu are niciun gest de apărare: deși iubitul îi spune să meargă repede să se spele, ea doar intră în baie și lasă apa să curgă în chiuvetă. Protagonistul, ca și explozia din început, este prins în desfășurarea unei catastrofe, dar procesul este tăiat din scurt atunci când află că dezastrul prin care trece nu este decât eroarea unor doctori, nu o realitate. Este sănătos. Totuși, explozia lui era pregătită să erupă și fără acel moment de izbucnire a bolii, de realizare a catastrofei, iar protagonistul simte nevoia de closure. Drept urmare, pleacă într-o călătorie să viziteze ruinele orașului Cernobîl. Catastrofele nu au nimic extraordinar. Cernobîlul nu are aerul acela postapocaliptic, îngreunat de suferință. Arată aproape banal în pustietatea lui, cu scaune întoarse inutil spre perete, semnalând astfel absența oamenilor, sau așezate absurd, grămadă în mijlocul străzii. Ajungând acolo, poate asistă la urmarea unui dezastru pentru a compensa lipsa celui propriu. Se duce în această călătorie de unul singur, chiar dacă până atunci fusese susținut de iubita sa. Este asemeni secvenței de după aflarea rezultatelor corecte: merg împreună în plimbare pe o pajiște și se bucură unul de celălalt și de sănătatea lor, dar până la urmă el izbucnește într-o goană nebună pentru a-și consuma energia reziduală. În momentul de cea mai mare suferință simți totuși nevoia să fii singur. (de Diana Mereoiu)

(articol publicat în Film Menu#15, iunie 2012)

Alte articole Film Menu:

De vorbă cu Andrei Gorzo despre NexT Film Festival 2009

5 FILME ALE EDIŢIEI A PATRA A FESTIVALULUI DE SCURT ŞI MEDIU METRAJ NexT București, 13-18 aprilie 2010

INTERVIU CU ANDREI GORZO, SELECŢIONERUL FESTIVALULUI NexT 2010 București, 13-18 aprilie 2010

NexT Festival Internațional de Scurt și Mediu Metraj ediția a 5-a București, 6-10 aprilie 2011

NexT Festival Internaţional ediţia a 6-a Bucureşti 28 martie – 1 aprilie (I)

Download Film Menu

Cineclub Film Menu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s